Saghin Sabrina
Era o zi senină de toamnă, cu cerul limpede și lumina blândă a soarelui scăldând clădirile orașului. Părea genul acela de dimineață care promite începuturi frumoase. Și totuși, în sufletul meu, simțeam o neliniște apăsătoare.
Eram mamă singură, într-un oraș nou, cu un fiu speriat într-o școală necunoscută. Jacob merita un nou început, iar eu îmi doream să-l aibă. Dar ceva, încă din primele clipe, îmi spunea că acest loc ascundea mai multe decât lăsa să se vadă.
Directorul școlii m-a chemat să discutăm despre comportamentul fiului meu
Totul era nou. O viață nouă, o casă nouă, o școală nouă pentru Jacob. Am coborât din mașină, inspirând aerul proaspăt. Mirosea a iarbă tunsă și a începuturi curate. Dar în mine nu era nimic liniștit.
L-am zărit pe Jacob. Era mic, cu umerii plecați, ghiozdanul atârna greu pe spate. Lângă el, o femeie tânără, elegantă, cu o bluză albastră apretată. Ținea un clipboard și zâmbea. Genul acela de zâmbet care nu ajunge niciodată în ochi.
Jacob m-a văzut. A făcut câțiva pași, privirea în pământ. I-am făcut semn cu mâna. A ignorat gestul. A venit încet, fără grabă, fără cuvinte.
– Jacob, cum a fost prima ta zi? a întrebat femeia, pe un ton prea dulce.
El n-a răspuns imediat.
– Bine, cred…
Apoi a urcat în mașină. Fără să mă privească. Fără să clipească.
– Doamna Bennett, putem vorbi un moment?
Am simțit un junghi în stomac.
– Sigur, am spus.
Semnele care anunțau furtuna
Ne-am îndepărtat câțiva pași. Toacele ei băteau ritmic pe asfalt. Apoi s-a oprit și m-a privit în ochi.
– Jacob a avut câteva dificultăți azi.
Am îndreptat spatele.
– E prima lui zi. Ne-am mutat recent. Totul e nou. Suntem doar noi doi. E normal să-i fie greu.
Ea a dat din cap. Dar vocea i-a rămas rece.
– A avut probleme cu materia. Și… unele neînțelegeri cu alți copii.
– Neînțelegeri?
– Un copil s-a plâns că Jacob n-a vrut să împartă. Altul că l-a împins în pauză.
– Nu e felul lui. E timid. N-a avut probleme până acum.
– Sunt sigură că e un copil bun, dar… poate nu e potrivit pentru școala noastră.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
– Vă rog… are nevoie doar de puțină răbdare. Își va găsi locul.
A tăcut o clipă. Apoi a spus, sec:
– Vom vedea.
Și a plecat.
Am rămas privind școala. Geamurile întunecate păreau să ascundă ceva. Ceva ce nu vedeam. M-am urcat în mașină. Jacob era tăcut. Privea pe fereastră.
Adevărul se arată în umbre
Pe drum, umbrele se lungiseră peste bord. L-am privit în oglindă.
– Spune-mi, cum a fost… de fapt?
A oftat adânc.
– A fost înfricoșător. Nimeni n-a vorbit cu mine, mamă.
Mi s-a rupt sufletul.
– Ai spus ceva greșit?
A dat din cap că nu.
– Îmi e doar dor de prietenii mei. Putem să ne întoarcem?
Vocea i-a tremurat.
Am inspirat adânc, cu lacrimi în ochi.
– Mi-aș dori să putem… Dar jobul meu e important. Ne va fi mai bine.
Tăcere. Privea tot înainte.
– Îmi promiți că încerci din nou mâine?
Un gest mic din cap. Nimic mai mult.
Dimineața următoare, l-am lăsat cu un zâmbet și o rugăminte: să fie curajos. A intrat în școală fără un cuvânt.
La prânz, prezentam o casă. Tocmai le arătam clienților grădina, când telefonul mi-a vibrat în buzunar.
– Alo?
– Doamna Bennett, trebuie să veniți imediat la școală. E o situație gravă cu Jacob.
Mi s-a strâns inima.
– Ce s-a întâmplat?
– Vă explic aici.
Am închis și am fugit.
Ajunsă în parcare, nici nu am închis ușa mașinii. Am auzit un glas:
– Susan?
M-am întors. Era Mark. Tatăl lui Jacob.
– Mark? Ce cauți aici?
– Te-ai mutat?
– Da. N-am vrut să te deranjez.
A tăcut o clipă.
– Ar fi trebuit să știu.
– Nu voiam să tulburi lucrurile. Jacob are destule pe cap.
A oftat.
– Înțeleg… Oricum, e amuzant. Ies cu cineva care lucrează aici. Lume mică, nu?
Am simțit un fior.
– Foarte mică…
– Te las. Pare urgent.
Răzbunare mascată în catedră
Am intrat în școală cu mintea amețită. Ceva era în neregulă.
Am ajuns la biroul directoarei.
– Doamna Bennett?
M-am întors. Era omul de serviciu.
– N-ar trebui să spun asta… dar vă mint. Emily i-a întins o capcană băiatului.
– Ce?! De ce?!
Dar n-am mai apucat să întreb nimic.
– Vă rugăm să intrați.
Jacob era palid, tăcut. Emily, rece. Directoarea, fermă:
– A falsificat un test. Luăm în calcul suspendarea.
– Nu! Jacob n-ar face asta!
Emily a intervenit:
– Doar testul lui a fost schimbat. E scrisul lui.
Jacob a izbucnit:
– Ea mi-a spus să o fac! Ea mi-a dat creionul!
– Taci! a răcnit Emily.
– Nu țipați la copilul meu! am spus.
Ușa s-a deschis. Mark a intrat.
– Emily? Ce se întâmplă aici?
Ea s-a încordat.
Totul s-a legat. Emily. Învățătoarea. Iubita fostului meu soț.
– Emily are o relație cu tatăl copilului meu. Și cred că vrea să-l îndepărteze din școală.
Tăcere.
– E adevărat? a întrebat Mark.
Emily a înroșit.
– Da! L-am recunoscut! Nu poți să vii aici și să mi-l iei pe Mark!
– Emily! Nu ești în toate mințile. E un copil!
Directoarea s-a ridicat.
– Comportamentul dumneavoastră este inacceptabil. Sunteți concediată.
Mi s-a tăiat respirația. Dar simțeam și ușurare.
– Jacob va rămâne. Îl vom sprijini.
Am îngenuncheat lângă fiul meu.
– Te cred. Întotdeauna te voi crede.
– Sunt bine, mami. Mă bucur că acum știi adevărul.
Am ieșit din școală ținându-l de mână.
– Îmi pare rău, Susan, a spus Mark. Nu știam.
– Poate vom înțelege totul într-o zi. Pentru Jacob.
Soarele strălucea. Jacob mi-a strâns mâna.
Și am știut: vom fi bine. Tăcuți, dar puternici. Împreună.
