Loredana Ionescu
Patrusprezece ani.
Atât durase căsnicia noastră.
Patrusprezece ani în care îl apărasem în fața tuturor, în care îl așteptasem să vină târziu de la serviciu și în care mă convinsesem că iubirea înseamnă și rutină, și oboseală, și tăceri.
Mă numesc Diana.
Am patruzeci și unu de ani și, până într-o seară de noiembrie, eram convinsă că îl cunosc pe omul cu care împărțeam aceeași casă.
Totul a început din întâmplare.
Stăteam pe canapea și încercam să comand un tort pentru aniversarea fiicei noastre.
Telefonul meu rămăsese fără baterie, iar Andrei făcea duș.
Am luat tableta lui de pe măsuță.
Era deja deblocată.
N-am vrut să-i citesc mesajele.
Nu eram genul acela de femeie.
Dar, în timp ce căutam pe internet, o notificare a apărut în colțul ecranului.
„Ai primit un like nou.”
Sub mesaj apărea sigla unei aplicații de întâlniri.
Am rămas cu mâna în aer.
Poate era reclamă.
Poate instalase aplicația cu ani în urmă.
Poate…
Mi-au trebuit doar câteva secunde ca să aflu adevărul.
Aplicația era deschisă.
Profilul era activ.
Fotografiile fuseseră încărcate cu doar două luni înainte.
La descriere scria simplu:
„Bărbat sincer, 42 de ani. Îmi doresc să cunosc o femeie care încă mai crede în dragoste.”
Am simțit că nu mai pot respira.
În aceeași casă în care dormeam împreună în fiecare noapte, soțul meu căuta o altă femeie.
Nu l-am confruntat.
Nu atunci.
În schimb, am făcut ceva ce nici măcar eu nu credeam că sunt în stare să fac.
Mi-am creat un cont fals.
Am folosit fotografia unei femei dintr-o bancă de imagini.
Am schimbat numele.
Am scris că sunt divorțată și că m-am mutat recent în oraș.
După câteva minute i-am trimis primul mesaj.
„Bună. Mi-a atras atenția zâmbetul tău.”
Nu mă așteptam să răspundă atât de repede.
Au trecut mai puțin de două minute.
„Bună. Mă bucur că mi-ai scris.”
Am început să vorbim.
Îi puneam întrebări simple.
Ce muzică ascultă.
Ce îi place să facă în weekend.
Dacă are copii.
Minciunile veneau una după alta.
Spunea că este liber.
Că locuiește singur.
Că ultima relație se terminase de mult.
După nici douăzeci de minute, mi-a propus să ne vedem la cină chiar în weekend.
Am simțit că îmi tremură mâinile.
Nu-mi venea să cred cât de ușor îi era.
Ca și cum exersase conversația de zeci de ori.
Atunci mi-a venit o idee.
Am deschis albumul din telefon și am ales o fotografie cu mine.
Era făcută vara trecută, pe malul mării.
I-am trimis-o.
„Ți se pare frumoasă femeia din imagine?”
Au trecut câteva secunde.
Apoi a răspuns.
„Da.”
Am continuat.
„O cunoști?”
Răspunsul lui a venit imediat.
„Da. Este soția mea.”
Am închis ochii.
Pentru o clipă, am sperat.
Poate urma să spună că mă iubește.
Poate că își va cere scuze.
Poate…
Dar următorul mesaj mi-a sfâșiat inima.
„Între noi s-a terminat de mult. Locuim împreună doar pentru copil și pentru că niciunul nu are unde să plece momentan.”
Am izbucnit în plâns.
În timp ce eu pregăteam aniversarea fiicei noastre, el îi explica unei femei necunoscute că mariajul nostru exista doar pe hârtie.
Nu m-am oprit.
Am vrut să văd până unde poate merge.
I-am scris:
„De unde să știu că spui adevărul?”
Răspunsul lui m-a surprins.
„Îți demonstrez imediat.”
Au trecut câteva minute.
Apoi mi-a trimis o fotografie.
Era făcută chiar atunci.
Se afla într-o cafenea.
Zâmbea.
Ținea o ceașcă de cafea în mână.
Am mărit imaginea.
În spatele lui, reflectată în oglinda localului, se vedea clar femeia care stătea la aceeași masă.
Telefonul aproape mi-a alunecat din mână.
Nu pentru că era o necunoscută.
Ci pentru că o cunoșteam foarte bine.
Era Roxana.
Cea mai bună prietenă a mea.
Femeia pe care o primeam în casa noastră aproape în fiecare weekend.
Nașa fiicei noastre.
Cea care îmi spunea mereu:
— Ai un soț extraordinar. Să ai grijă de el.
Am rămas împietrită.
Brusc, toate piesele s-au așezat.
Ieșirile ei dese.
Scuzele că este ocupată.
Faptul că, în ultimele luni, Andrei știa mereu unde este înainte să-mi spună ea.
Nu fusese întâmplare.
Fusesem mințită de amândoi.
Am închis aplicația.
Nu i-am mai răspuns.
În schimb, am început să pregătesc altceva.
Peste două săptămâni urma aniversarea fiicei noastre.
Invitasem deja toată familia.
Părinții mei.
Părinții lui.
Frații.
Nașii.
Prieteni apropiați.
Inclusiv pe Roxana.
Am decis să nu anulez nimic.
În ziua petrecerii, casa era plină de râsete.
Andrei făcea grătarul în curte.
Roxana ajuta la bucătărie.
Se comportau exact ca întotdeauna.
La un moment dat, am bătut ușor cu lingura în pahar.
Toți s-au întors spre mine.
— Înainte să tăiem tortul, vreau să vă arăt ceva.
Am conectat telefonul la televizor.
Pe ecran a apărut conversația de pe aplicația de întâlniri.
Prima fotografie.
Primele mesaje.
Invitația la cină.
Minciunile.
Apoi fotografia făcută în cafenea.
Și, în final, imaginea mărită.
Se vedea perfect reflexia Roxanei.
În sufragerie s-a făcut o liniște atât de apăsătoare încât se auzea doar ceasul din perete.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Diana…
Pot să explic.
— Sigur că poți.
Dar după ce termin eu.
M-am uitat spre Roxana.
Avea fața albă ca varul.
— Știi ce doare cel mai tare?
Nu infidelitatea.
Ci faptul că femeia în care aveam cea mai mare încredere și bărbatul cu care împărțeam aceeași viață au reușit să mă privească în ochi în fiecare zi fără să clipească.
Roxana a început să plângă.
Andrei încerca să vorbească.
Nimeni nu-i mai asculta.
Mama lui și-a scos verigheta de pe deget și a lovit ușor masa.
— Te-am crescut mai bine de atât.
Tatăl meu s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.
N-am mai spus nimic.
Mi-am luat fiica de mână și am ieșit în grădină.
În seara aceea n-am distrus petrecerea.
N-am făcut scandal.
Am făcut doar un lucru pe care trebuia să-l fac cu mult timp înainte.
Am încetat să-i mai las pe alții să-mi scrie povestea.
Șase luni mai târziu, divorțul era pronunțat.
Roxana dispăruse complet din viața mea.
Andrei încercase de mai multe ori să se întoarcă.
Dar unele uși, odată închise, nu mai sunt deschise niciodată.
Astăzi, când cineva mă întreabă care a fost cel mai dureros adevăr pe care l-am aflat vreodată, răspund fără să ezit:
Nu faptul că soțul meu era pe o aplicație de întâlniri.
Ci faptul că, înainte să-mi trădeze căsnicia, își trădase caracterul.
Iar asta nu poate fi reparat cu nicio scuză.
