Georgescu Dragos
Moartea fulgerătoare a Ștefaniei Szabo, directorul medical al Spitalului Județean de Urgență Buzău, continuă să cutremure întreaga lume medicală și să ridice numeroase semne de întrebare. Cea care era considerată una dintre cele mai dedicate și respectate tinere doctorițe din Buzău a fost găsită fără suflare chiar în timpul gărzii, în dimineața zilei de 28 octombrie, la ora 6.00. Tragedia s-a produs în Camera de Gardă a secției de Chirurgie, locul în care Ștefania își petrecea nopțile, adesea lucrând fără pauză.
Ștefania Szabo, revoltă fără margini cu o lună înainte să moară. Ce a înfuriat-o la culme pe doctoriță
Dimineața fatidică de duminică a început cu neliniște printre colegii tinerei doctorițe. Telefoanele din spital s-au umplut de mesaje și întrebări, după ce s-a aflat că alarma telefonului Ștefaniei suna neîncetat, fără ca ea să o oprească. O asistentă, aflată de serviciu pe tură, a intrat în camera de gardă pentru a verifica ce se întâmplă și a descoperit imaginea cumplită: medicul era prăbușit la podea, fără semne vitale.
A fost alertat imediat personalul de urgență, iar echipa medicală a încercat minute în șir să o readucă la viață, însă totul a fost în zadar. Ștefania Szabo, la doar 37 de ani, nu mai putea fi salvată.
Tragedia a avut loc cu doar două ore înainte de terminarea gărzii, iar vestea morții ei a fost un șoc nu doar pentru colegi, ci pentru întreaga comunitate medicală din Buzău.
Colegii doctoriței au fost primii care au lansat o ipoteză privind cauza morții. Toți au indicat același vinovat: epuizarea profesională.
„Era mereu aici, zi și noapte. De multe ori lucra 24, chiar 32 de ore fără să plece acasă. Ne rugam de ea să se odihnească, dar nu voia. Spunea mereu că pacienții nu pot aștepta”, povestesc colegii din secția de Chirurgie.
Potrivit apropiaților, în ultimele luni Ștefania resimțea din plin stresul și volumul uriaș de muncă. Era implicată atât în activitatea medicală propriu-zisă, cât și în partea administrativă, fiind responsabilă de coordonarea întregii unități spitalicești.
Pentru a rezista, se pare că tânăra medic obișnuia să își administreze perfuzii cu vitamine sau energizante în timpul gărzii. Detaliul care a ieșit la iveală după tragedie a fost confirmat chiar de colegi: branula găsită pe mâna ei ar fi fost un gest obișnuit în ultimele luni, semn al luptei cu propriul corp epuizat.
Ceea ce îngrozește acum și mai mult este faptul că, cu doar o lună înainte de moarte, Ștefania Szabo vorbise public despre volumul copleșitor de muncă și despre presiunea uriașă pe care o resimt medicii din spitalele de urgență.
Invitată la o emisiune locală, ea a atras atenția asupra problemelor sistemice și a lipsei de recunoaștere a muncii depuse de personalul medical.
„Este un volum foarte mare de muncă. La un moment dat ajungi la un nivel în care nu mai poți. (…) Și medicii sunt oameni. La un moment dat nu mai poți. Ai momente când nu mai poți. Dacă pacienții ar înțelege că anumite patologii pot fi tratate prin medicul de familie, prin ambulatorii de specialitate și nu ar mai veni să încarce UPU, într-adevăr, poate că am resimți altfel lucrurile și am reuși să tratăm urgențele”, spunea ea, calm, dar vizibil epuizată.
Cuvintele sale, privite astăzi retrospectiv, par un strigăt de ajutor pe care nimeni nu l-a auzit la timp.
În dimineața tragediei, medicul ar fi trebuit să iasă din gardă la ora 8.00. Nimeni nu bănuia că nu va mai apuca să-și termine tura.
„Era ultima ei noapte de gardă din acea săptămână. Ar fi urmat câteva zile de odihnă, dar organismul ei n-a mai rezistat. S-a stins exact acolo unde și-a dedicat viața – în spital”, au spus colegii îndurerați.
Pentru mulți dintre ei, moartea Ștefaniei este mai mult decât o pierdere personală: este simbolul unei generații de medici tineri, epuizați și neputincioși în fața unui sistem care cere totul, fără să ofere sprijin.
„Când un medic moare la datorie, ceva este profund greșit. Nu e normal ca o femeie de 37 de ani să ajungă la asemenea epuizare. Nu e o întâmplare, e un simptom al întregului sistem”, a comentat un alt coleg din spital.
Declarațiile din anchetă și noi informații
Ancheta deschisă după moartea ei continuă, iar anchetatorii au analizat mai multe piste, inclusiv posibilitatea ca Ștefania să fi folosit medicamente cu efect sedativ pentru a face față stresului și lipsei de somn.
Surse apropiate cazului susțin că, în seara dinaintea tragediei, medicul ar fi solicitat de la farmacia spitalului substanțe puternice, unele cu regim special, declarând că sunt pentru un pacient. Aceste medicamente, însă, nu au mai ajuns în salonul respectiv.
Totuși, rezultatele preliminare nu indică un gest intenționat, ci mai degrabă o suprasolicitare severă a organismului și o posibilă reacție la substanțele administrate.
„Este foarte probabil ca epuizarea, combinată cu o substanță care scade ritmul cardiac, să fi dus la un colaps ireversibil. Așteptăm rezultatele toxicologice pentru confirmare”, au transmis surse medicale apropiate anchetei.
Reacția conducerii spitalului
Managerul Spitalului Județean Buzău, Sorin Pătrașcu, a vorbit despre o pierdere devastatoare pentru întregul colectiv:
„Sunteți supraîncărcați cu tot ceea ce înseamnă activitatea dumneavoastră. Din păcate, astea sunt vremurile pe care le trăim. Unii pot rezista, unii cer ajutor, dar sunt și unii care, pur și simplu, cedează. Regret profund această pierdere. Îmi doresc ca, pe viitor, să reușim să fim mai atenți la semnele de oboseală ale colegilor noștri.”
Cuvintele sale au fost rostite cu vizibilă emoție, însă au fost privite de unii drept un ecou tardiv al unei tragedii anunțate.
Epuizarea – un flagel tăcut al medicilor români
Cazul Ștefaniei Szabo nu este singular. În ultimii ani, tot mai multe cadre medicale din România au semnalat stări de burnout, stres cronic și depresie cauzate de lipsa personalului, birocrația excesivă și presiunea uriașă din spitale.
Medicii tineri, precum Ștefania, ajung adesea să muncească în ritmuri imposibile, cu gărzi care depășesc 24 de ore și responsabilități care se întind mult dincolo de atribuțiile lor.
„Sunt zile în care nici nu mai știi dacă e luni sau duminică. Dormi câteva ore, te întorci în spital și o iei de la capăt. În timp, corpul cedează. Unii apelează la perfuzii, la energizante, la calmante, doar ca să meargă mai departe”, a mărturisit, sub protecția anonimatului, o colegă a Ștefaniei.
Aceasta spune că sistemul medical românesc funcționează „pe spatele celor care se sacrifică” și că nimeni nu se întreabă cât rezistă, fizic și emoțional, cei din linia întâi.
O voce lucidă într-un sistem surd
Cuvintele Ștefaniei, rostite cu o lună înainte de moarte, capătă acum o greutate dureroasă. Ea avertiza deja asupra riscului ca medicii să ajungă la capătul puterilor, vorbind cu sinceritate despre o realitate pe care mulți o ignoră:
„Și medicii sunt oameni. La un moment dat nu mai poți. (…) Dacă pacienții ar înțelege că nu orice problemă medicală e o urgență, dacă sistemul ar fi mai organizat, poate n-am mai fi nevoiți să ducem asemenea poveri. Suntem aici să ajutăm, dar și noi avem limite.”
Această declarație, aparent banală, este astăzi un testament al unei generații de profesioniști care se luptă zilnic cu un sistem sufocant.
În curtea Spitalului Județean Buzău, colegii au aprins lumânări și au adus flori. Halatele albe au stat aliniate în tăcere, iar lacrimile au curs fără cuvinte. Pe biroul ei, o agendă a rămas deschisă la data de 28 octombrie. În dreptul zilei era trecut: „Raport dimineață. Verificare pacienți postoperatori.”
„Nu ne vine să credem. Era plină de viață, mereu cu zâmbetul pe buze. Când avea o zi grea, glumea, spunea că ‘o cafea și o perfuzie cu vitamine rezolvă tot’. A fost sufletul nostru”, povestește o asistentă, cu vocea tremurândă.
