Mirela Loșniță
Marian petrecea fiecare weekend în curte, încercând să repare gardul vechi care fusese doborât de furtuna din urmă cu câteva zile. Nu era o lucrare complicată, dar voia să o facă bine. Alături de el era Miruna, fetița lui de șapte ani, care îi întindea cu mândrie cuiele și ciocanul.
Din curtea vecină, Camelia îi privea în tăcere. Era o femeie discretă, despre care nimeni nu știa prea multe. Locuia singură, ieșea rar din casă și vorbea doar când era nevoie. În ziua aceea însă, ceva o făcea să zăbovească lângă gard.
El voia doar să-și repare gardul dintre curți
— Nu aveți altceva de făcut azi? a întrebat Marian, zâmbind.
Camelia a ridicat ușor din umeri.
— Uneori e bine să privești cum cineva pune lucrurile la locul lor.
Replica a stârnit un zâmbet sincer. Miruna s-a apropiat de gard, atrasă de florile galbene din grădina vecinei. Camelia a rupt cu grijă una și i-a întins-o.
— Este pentru tine.
— Mulțumesc! O să o pun într-un pahar cu apă, să nu se ofilească, a spus fetița cu toată seriozitatea.
Gestul simplu i-a apropiat pe toți trei.
În timp ce bătea ultimele scânduri, Marian a observat că femeia îl privea cu o tristețe greu de ascuns.
— Dacă aveți nevoie de lemn, mai am câteva scânduri în magazie, i-a spus ea.
— Mulțumesc, dar încerc să mă descurc singur. Așa m-am obișnuit.
Camelia a încuviințat.
— Cred că nu e ușor să crești singur un copil.
Marian a făcut o scurtă pauză.
— Nu este. Dar Miruna îmi dă putere în fiecare zi. Pentru ea merită orice efort.
Fetița a alergat imediat la tatăl ei și i-a arătat floarea.
— Uite, tati! Parcă e o bucățică de soare.
Marian a îmbrățișat-o cu drag.
Camelia a privit scena cu emoție. Avea o afacere de succes, o casă frumoasă și tot ce își dorise vreodată din punct de vedere material. Îi lipsea însă ceea ce vedea acum în fața ochilor: căldura unei familii.
După câteva clipe de tăcere, și-a făcut curaj.
— Dacă aveți vreodată nevoie de ajutor, să bateți la ușa mea. Nu doar ca vecină… ci ca om.
Marian a zâmbit recunoscător.
— Nu sunt obișnuit să cer ajutor, dar vă mulțumesc.
Miruna s-a apropiat din nou de gard și i-a întins Cameliei floarea.
— Acum este și floarea ta.
Femeia a atins petalele cu grijă, vizibil emoționată.
— Mulțumesc, draga mea.
Apoi, aproape fără să-și dea seama, a rostit:
— Ce spuneți de o cafea?
Marian s-a uitat la gardul aproape terminat, apoi la Miruna, care îl privea entuziasmată.
— Cu o condiție. Bem cafeaua în curtea noastră.
Camelia a râs pentru prima dată din tot sufletul.
— Atunci eu aduc cafeaua.
În timp ce poarta se deschidea, Marian și-a dat seama că reparase mai mult decât un gard. Uneori, cele mai frumoase începuturi apar atunci când doi oameni îndrăznesc să lase deoparte zidurile dintre ei.
