Loredana Ionescu
Făceam cumpărături pentru prânz când am auzit un băiețel în spatele meu spunând:
— Mamă, uite! Omul acela arată exact ca tata.
Am 35 de ani, iar în dimineața aceea m-am trezit simțindu-mă… normal.
Pentru prima dată după ani de zile, viața mea părea simplă.
Făceam cumpărături pentru prânz când am auzit un băiețel în spatele meu spunând: „Mamă, uite! Omul acela arată exact ca tata”
I-am făcut micul dejun iubitei mele, am sărutat-o pe frunte când era încă pe jumătate adormită și am ascultat-o cum mormăia o listă cu lucrurile pe care le voia pentru prânz.
— Nu uita de curcan și brânză, a spus ea. Vreau să fac sandvișuri.
Așa că am făcut ceea ce face orice iubit. Mi-am luat cheile și m-am îndreptat spre supermarket.
Nimic dramatic. Nimic ciudat.
Doar încă o sâmbătă liniștită.
Stăteam la coadă la casă, cu coșul pe jumătate plin, când am auzit o voce mică în spatele meu.
— Mamă, uite! Omul acela arată exact ca tata.
Am înghețat.
Încet, m-am întors.
O femeie stătea acolo cu un băiețel, poate de șapte ani. Se uita la mine direct, curios și sigur.
Dar femeia…
În clipa în care m-a văzut, i s-a albit fața.
Borcanul de sticlă cu murături i-a alunecat dintre degete și s-a sfărâmat pe podea, saramură și cioburi împrăștiate peste tot.
Nici măcar nu a tresărit.
Se uita la mine de parcă ar fi văzut o fantomă.
Apoi a făcut un pas înainte. Apoi încă unul.
Vocea ei a ieșit subțire și tremurând.
— Lewis…?! Chiar tu ești?
continua povestea super interesant si cu final fericit
— Lewis…?! Chiar tu ești?
Vocea ei tremura atât de tare încât câteva persoane din jur s-au întors să vadă ce se întâmplă. Supermarketul, cu zgomotul caselor de marcat și cu muzica discretă din difuzoare, părea dintr-odată foarte departe.
Eu am rămas nemișcat.
— Cred că mă confundați… am spus încet.
Femeia a clătinat din cap, aproape disperată.
— Nu… nu e posibil.
Băiețelul se uita de la ea la mine, cu o curiozitate care nu avea nimic timid în ea.
— Mamă…? a întrebat el.
Femeia a făcut încă un pas spre mine.
Ochii îi erau umezi.
— Lewis, tu ești.
Numele acela îmi suna vag cunoscut și, în același timp, complet străin.
— Eu… nu sunt Lewis, am spus. Numele meu este Daniel.
Ea s-a uitat la mine ca și cum nu ar fi auzit.
— Ai dispărut.
Cuvintele ei au plutit în aer.
Casiera încetase să mai scaneze produsele. Cineva a adus o mătură pentru cioburi, dar nimeni nu vorbea.
— Vă rog, spuneți-mi că sunteți Lewis, a șoptit ea.
Am simțit o presiune ciudată în piept.
— Îmi pare rău… dar nu.
Băiețelul s-a apropiat de mine.
Avea ochii căprui. Fix la fel ca ai mei.
— Mamă, vezi? Ți-am spus că seamănă cu tata.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Pentru că este tata.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Stați puțin.
Femeia a respirat adânc.
— Numele meu este Anna.
Și apoi a spus ceva care mi-a făcut lumea să se învârtă.
— Tu ai dispărut acum opt ani.
Am clipit.
— Ce?
— Ai avut un accident.
— Eu nu…
Dar ceva din mine a ezitat.
Pentru că eu nu aveam aproape nicio amintire de dinainte de șapte ani
Știam doar că fusesem găsit într-un spital după un accident. Fără acte. Fără familie. Fără trecut clar.
Medicii spusese că suferisem o pierdere de memorie.
Și viața mea începuse de acolo.
Cu alt nume.
Cu altă viață.
— Te-am căutat ani întregi, a spus Anna.
Supermarketul părea să se învârtă încet în jurul nostru.
— Eu… nu-mi amintesc.
Băiețelul s-a apropiat și mai mult.
— Eu sunt Ethan.
Mi-a întins mâna.
— Dacă nu ești tata… ești cel mai bun actor din lume.
Am zâmbit fără să vreau.
Dar în interiorul meu ceva se mișca.
Un sentiment ciudat.
Ca o ușă veche care începea să scârțâie.
Anna s-a uitat la mine cu atenție.
— Ai cicatricea pe umăr?
Inima mi-a bătut mai repede.
— Da.
— De la accidentul cu motocicleta.
Mi-am dus instinctiv mâna la umăr.
Aveam cicatricea aceea.
De ani de zile.
— Cum știți asta?
Anna a început să plângă.
— Pentru că eu eram acolo.
Am simțit cum mă amețesc.
— Cred că… ar trebui să stăm de vorbă.
Ne-am mutat într-o cafenea din apropiere.
Ethan stătea între noi, mâncând o prăjitură și analizându-mă atent.
Anna mi-a povestit totul.
Cum plecasem într-o călătorie.
Cum dispărusem după accident.
Cum poliția nu găsise nimic.
Cum toată lumea crezuse că murisem.
— Eram însărcinată atunci, a spus ea.
Am privit spre Ethan.
El ridica din umeri.
— Eu.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu vreau să-ți distrug viața, a spus Anna încet. Dacă nu îți amintești nimic…
Am inspirat adânc.
— Nu îmi amintesc.
Am făcut o pauză.
— Dar vreau să aflu.
Ethan s-a luminat la față.
— Înseamnă că mai vii?
Am zâmbit.
— Da.
Anna părea uluită.
— Serios?
— Da.
Am privit băiatul.
— Pentru că dacă există chiar și o șansă să fie adevărat…
Ethan a ridicat mâna.
— Eu zic că e clar.
— De ce?
— Pentru că ai același râs ca tata.
Am izbucnit în râs.
În seara aceea i-am povestit totul iubitei mele, Emma.
Ea a ascultat fără să mă întrerupă.
Când am terminat, a spus:
— Deci ai găsit o familie la supermarket.
— Cam așa.
A zâmbit.
— Viața are un simț al umorului ciudat.
— Nu ești supărată?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că dacă acel băiat este fiul tău…
Mi-a luat mâna.
— Atunci este și o parte din viața mea.
Câteva săptămâni mai târziu, testul ADN a confirmat.
Ethan era fiul meu.
Nu mi-am recuperat toate amintirile.
Dar am început să creez altele noi.
În fiecare sâmbătă mergem împreună la fotbal.
Iar Ethan spune tuturor prietenilor lui:
— Tata și cu mine ne-am regăsit la raionul de murături.
Anna râde de fiecare dată.
Iar Emma spune că este cea mai ciudată, dar și cea mai frumoasă poveste de familie pe care a auzit-o vreodată.
