Laciu Andreea
Eram internat la etajul 5 al Spitalului Municipal, salonul 503, patul de lângă geam. Diagnosticul nu era grav, dar nici ușor: o pneumonie complicată, după ce am tras de mine luni întregi, ignorând semnele. Aveam febră, frisoane și un ghem de epuizare în piept, mai apăsător decât tusea.
Nu a venit nimeni în prima zi. Nici în a doua. Mama era în alt oraș, prietenii – ocupați, iar eu… eu mă obișnuisem să nu cer prea mult de la nimeni.
Pe pervazul geamului era o floare de plastic. Singura pată de culoare într-o cameră albă, sterilă, cu miros de dezinfectant și tăceri prea lungi.
În a treia dimineață, privind pe geam, am observat ceva. La o fereastră de vis-à-vis, la etajul 4, stătea o fetiță. Micuță, cu părul prins în două codițe și un halat roz peste pijamale. Zâmbea. Mie.
Am privit în jur, să mă asigur că nu e altcineva vizat. Dar salonul era gol. I-am făcut semn cu mâna. Mi-a răspuns vesel, cu ambele mâini, ca și cum ar fi văzut un magician.
Nu știu de ce, dar acel gest simplu mi-a ridicat greutatea din piept mai mult decât antibioticele din perfuzie.
A doua zi, era tot acolo. Când m-am uitat, ea deja mă aștepta. A desenat un zâmbet cu degetul pe geam. Eu i-am desenat o inimă. A râs și mi-a arătat un ursuleț de pluș.
A devenit rutina noastră. Fără cuvinte, fără zgomot. Doar gesturi, grimase, fețe haioase, mâzgălituri pe geam. Un limbaj al celor care nu știu cum să vindece durerea, dar pot s-o aline.
Într-o zi, am lipit pe geamul meu un bilet:
„Cum te cheamă?”
A doua zi, geamul ei avea un răspuns scris cu cariocă:
„Mara.”
Într-o seară, Mara nu a mai apărut. Am stat mult, cu fruntea lipită de geam, simțind un gol ciudat. Îmi lipsea. Apoi, ușa salonului meu s-a deschis.
— Bună ziua, a spus o voce subțire.
Era Mara. Înaltă cât mânerul ușii, cu ochi mari și o păturică sub braț. În spatele ei, o asistentă zâmbea:
— A insistat să te cunoască în persoană. Nu spune multe, dar ține la oamenii care o fac să râdă.
Mara mi-a întins un bilețel desenat. Erau doi oameni care se țineau de mână sub un curcubeu. Sub desen scria:
„Ești prietenul meu de la geam.”
Am aflat că avea leucemie. Era internată de câteva luni. Tatăl ei murise anul trecut, iar mama nu putea fi tot timpul cu ea. Uneori, plângea noaptea și cerea să i se aducă „prieteni de geam” — cum mă numea.
M-a întrebat dacă pot să o vizitez în salonul ei. I-am spus că da, de fiecare dată când pot.
În fiecare zi, schimbam câteva cuvinte, jucam X și 0, ne uitam pe tabletă la desene animate sau stăteam pur și simplu, în tăcere. Prezența ei mă liniștea. Și știam că și a mea conta pentru ea.
Ultimele zile de spital au fost ciudat de senine. Nu mai simțeam acea neliniște cu care venisem. Trupul se vindeca, dar sufletul era cel care se schimbase mai mult.
Înainte să fiu externat, Mara mi-a dat un pachet mic, învelit în hârtie colorată.
— Nu-l deschide aici. Doar când ajungi acasă. Promiți?
Am promis.
Acasă, în prima seară, am desfăcut pachetul. Era o sticlă mică, decorată cu abțibilduri, în care pusese bucăți de hârtie rulate. Pe fiecare era scris câte ceva. Am deschis una:
„Zâmbește azi. Cineva are nevoie să-ți vadă zâmbetul.”
Altă hârtie:
„Uneori, cea mai bună medicină e să știi că nu ești singur.”
Ultima hârtie:
„Când o să te uiți pe geam și o să ți se pară că lipsește ceva, să știi că mă gândesc la tine.”
Am plâns. Dar nu cu durere. Cu recunoștință.
Au trecut luni de atunci. Nu știu dacă Mara e bine. Nu știu dacă se mai uită la geamul acela.
Dar în fiecare dimineață, trag draperia și privesc cerul. Îi zâmbesc. Poate e acolo. Poate nu. Dar zâmbetul meu e încă răspunsul la al ei.
Pentru că uneori, cele mai mari vindecări vin de la cei mai mici oameni.
Iar un zâmbet, de la un geam la altul, poate schimba o viață.
Sursă foto: Pixabay
