Roxana
În momentul în care l-am văzut pe fratele meu plimbându-se într-un decapotabil roșu strălucitor, am știut că ceva era în neregulă. Puțin știam eu că acea mașină de lux ascundea cheia unei trădări la care nu m-aș fi așteptat niciodată — și un plan pe care bunica îl pusese în mișcare cu mult înainte să plece dintre noi.
Mă numesc Juniper. Am 26 de ani acum și locuiesc într-un alt stat de patru ani. Sinceră să fiu, a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată: să mă distanțez de familia mea și de toate rănile emoționale pe care le-am acumulat de-a lungul timpului. Niciodată nu m-am simțit cu adevărat parte din familie. Părinții mei l-au favorizat întotdeauna pe fratele meu mai mare, Maverick. Ai putea spune că era „copilul de aur,” dar nici măcar asta nu descrie complet situația. În timp ce eu creșteam, eram doar… acolo. „Rezerva,” cum obișnuia să glumească bunica, deși în vocea ei era mereu o notă de blândețe.
Parțial de aceea am plecat. Ei bine, și datorită lui Noel — iubitul meu. El m-a convins că era timpul să încep să trăiesc pentru mine, să creez ceva dincolo de umbra familiei mele.
Ne-am împachetat lucrurile în mica noastră mașină și m-am mutat cu el în oraș, departe de părinți, Maverick și toate amintirile.
„Noel, îți jur că nu mai puteam rămâne acolo,” i-am spus odată, la cină. Îmi amintesc perfect cum mi-a zâmbit de pe partea cealaltă a mesei, întinzând mâna pentru a-mi prinde mâna.
„Nu trebuie să-mi explici din nou, June. Ai făcut ceea ce trebuia,” m-a asigurat el, strângându-mi mâna. „Meriți mai mult decât să fii mereu a doua opțiune.”
Chiar și după patru ani de la plecare, abia dacă mai vorbeam cu familia mea. Apelurile erau rare, mesajele deveniseră o simplă formalitate. Părinții mei? Sincer, nici nu păreau să observe. Era ca și cum dispărusem treptat din viețile lor. Singura persoană care a rămas în contact a fost bunica.
Ea era singura din familie care mă făcea să simt că contez. Când eram mică, îmi strecura ciocolată când mama nu era atentă sau mă suna târziu noaptea doar ca să afle cum mi-a mers ziua.
Bunica nu se supăra dacă îi povesteam ceva plictisitor sau dacă viața mea părea un dezastru. Ea doar asculta.
Și apoi, într-o zi, am aflat că a murit. Accidental. Fără niciun apel, fără niciun mesaj, nimic. Poți să crezi asta? Scrolam pe Facebook, și am văzut o postare de la un vechi prieten de familie. O poză cu bunica. O dată și un mesaj de „Odihnește-te în pace.”
Nu puteam să respir. M-am uitat la telefon, așteptând ca totul să aibă sens, dar nu avea. Inima mea părea că fusese smulsă din piept.
Am scăpat telefonul pe masă, m-am ridicat și am murmurat: „Bunica a plecat.”
Noel s-a uitat la mine de pe canapea. „Ce? Cum adică a plecat?”
„A murit. Nimeni nici măcar nu mi-a spus.” Simțeam arsura lacrimilor, dar era mai mult decât tristețe; era furie și, poate, trădare. „Cum au putut să nu îmi spună?”
Noel s-a ridicat imediat și m-a tras într-o îmbrățișare, dar tot nu avea sens. De ce nu m-au sunat părinții mei? Sau chiar Maverick. Nimic.
Am rezervat un zbor înapoi acasă în aceeași seară.
Nu îmi păsa ce presupunea asta — trebuia să vizitez mormântul bunicii. Trebuia să-mi iau rămas-bun, măcar în felul meu. A doua dimineață, mă plimbam prin orașul meu natal, locul pe care nu-l mai văzusem de ani de zile, locul de care fugisem atât de mult.
Totul era exact așa cum mi-l aminteam, cu o excepție.
Am clipit, șocată. „Ce…?”
Pe colțul străzii de lângă cimitir, am văzut ceva care mi-a făcut sângele să înghețe. Fratele meu, Maverick, plimbându-se într-un decapotabil roșu strălucitor.
Maverick? Cel care încă lucra ca casier și abia se descurca financiar? El conducea o mașină care părea că valorează mai mult decât toți banii lui din viață. Stomacul meu s-a răsucit. Ceva nu era în regulă.
Mai târziu în acea zi, mă aflam la mormântul bunicii, cu sunetul ușor al frunzelor în jurul meu. Pământul era încă proaspăt, iar nodul din stomac nu dispărea. Bunica era cu adevărat plecată. Nu reușisem să îmi iau rămas-bun în mod corespunzător: nici măcar nu am avut șansa să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine.
Durerea de a afla despre moartea ei printr-o postare pe Facebook încă ardea ca o rană deschisă.
În timp ce stăteam în genunchi lângă mormânt, am auzit pași apropiindu-se. M-am uitat în sus și l-am văzut pe domnul Anderson, cel mai bun prieten al bunicii. Era un bărbat amabil, mai în vârstă, mereu în preajma bunicii, ajutând-o cu orice avea nevoie. Fața lui era întunecată de tristețe când s-a apropiat.
„Juniper, îmi pare atât de rău,” a spus el încet, stând lângă mine. „Bunica ta… a fost o femeie unică.”
Am înghițit nodul din gât. „Așa este. Mi-aș fi dorit să mai fi avut puțin timp cu ea.”
El a dat din cap, ochii lui erau pierduți în gânduri. Apoi, după un moment de liniște, s-a întors spre mine și m-a întrebat: „Ai primit cei 20.000 de dolari pe care ți i-a lăsat bunica?”
Am clipit, uluită. „Ce…?”
Domnul Anderson și-a încrețit fruntea. „Bunica ta. A menționat în testament că ți-a lăsat 20.000 de dolari. Am presupus că știai.”
Inima mi-a căzut. Dintr-o dată, decapotabilul roșu condus de Maverick avea perfect sens. Furia care mocnea în mine a izbucnit. „Nu,” am murmurat, ridicându-mă în picioare, cu pumnii strânși pe lângă mine. „Nu știam.”
Domnul Anderson s-a înălbit la față. „Oh, Juniper, îmi pare atât de rău.”
Dar eu nu-l mai ascultam. Trebuia să ajung la rulota lui Maverick. Imediat.
Am alergat spre mașina mea, mintea îmi gonea. Maverick, care niciodată nu reușea să își țină un loc de muncă stabil, se plimba acum într-o mașină de lux, iar eu nici măcar nu m-am gândit la asta? Desigur, erau banii mei. Banii pe care bunica i-a lăsat pentru mine — singura persoană din familie care chiar a ținut la mine — și el i-a furat fără să se gândească de două ori.
Când am ajuns la rulota lui Maverick, eram pregătită pentru o confruntare totală. Dar ceea ce am văzut m-a oprit în loc. Acolo, în mijlocul aleii, era decapotabilul roșu, complet distrus. Bara din față era făcută praf, parbrizul spart, și anvelopele erau dezumflate, ca și cum mașina fusese într-un accident serios.
Și acolo, în ușa rulotei sale, stătea Maverick. Se sprijinea pe cârje, cu un picior în ghips, iar fața îi era plină de vânătăi și tăieturi.
Karma îl ajunsese deja din urmă.
M-am apropiat de el, șocată. „Maverick, ce naiba s-a întâmplat?”
El s-a mișcat incomod pe cârje, evitându-mi privirea. „Nu… nu e nimic.”
„Nimic?” Am arătat spre mașina distrusă. „Asta nu arată a nimic. Ce ai făcut? Și de ce ai luat banii bunicii, Maverick?”
El a schițat o grimasă, știind că nu mai putea evita adevărul. „Nu am vrut să se întâmple așa, Juniper. Doar… doar voiam să împrumut banii. Aveam de gând să ți-i dau înapoi. Dar apoi am văzut mașina aia și…”
„Împrumuți?” eram incredulă. „Nu ‘împrumuți’ 20.000 de dolari care nu ți-au fost lăsați. Bunica a lăsat acei bani pentru mine, și tu i-ai luat ca și cum n-ar fi contat. Și acum uită-te la tine. Asta e karma, Maverick. Asta meriți.”
Maverick și-a plecat capul. „Am dat-o în bară, bine? Am crezut că…”
„Ce ai crezut?” am răbufnit. „Că nu voi afla? Că nu merit ce mi-a lăsat bunica?”
Nu avea niciun răspuns. Am stat acolo, în liniște, cu greutatea a tot ceea ce se întâmplase atârnând în aer. Tocmai când eram pe cale să plec, telefonul meu a vibrat în buzunar. Era domnul Clearwater, avocatul bunicii.
„Domnule Clearwater?” am răspuns, cu ochii ațintiți pe Maverick.
„Juniper, tocmai am revizuit testamentul bunicii tale,” a spus domnul Clearwater. Vocea lui era calmă și sigură, de parcă știa că aveam nevoie de puțină liniște. „Există ceva ce trebuie să știi. Bunica ta a prevăzut că s-ar putea întâmpla asta.”
„Cum adică?” am întrebat, cu inima bătând puternic în piept.
„Știa că Maverick ar putea încerca să ia banii, așa că a pus la cale un plan. Cei 20.000 de dolari erau doar o parte din moștenire. Restul — casa ei, economiile, investițiile — sunt toate ale tale, Juniper. Ți-a lăsat totul.”
Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Totul?”
„Da, totul,” a confirmat domnul Clearwater. „Bunica ta a fost foarte clară. Vroia să se asigure că ești îngrijită, astfel încât să nu depinzi de nimeni.”
Lacrimi mi-au umplut ochii, dar nu erau doar de tristețe. Bunica știa. Văzuse totul venind și mă protejase în felul ei unic. Chiar și după moarte, încă avea grijă de mine: încă îmi arăta că sunt importantă.
Am tras adânc aer în piept, încercând să mă adun în timp ce mă uitam la Maverick. „Sper că decapotabilul a meritat, Maverick. Sper că te-ai bucurat de plimbare.”
„Juniper, eu—” a început el, cu vocea tremurândă.
Am ridicat mâna, tăindu-l. „Nu. M-am săturat de scuze, Maverick. Păstrează-le pentru tine.”
Fără să mai aștept un răspuns, m-am întors și am plecat, lăsându-l acolo, distrus în mai multe feluri decât unul. Pentru prima dată în viața mea, nu m-am mai simțit ca sora uitată. Bunica s-a asigurat de asta.
Dacă această poveste te-a emoționat, citește și povestea despre cum, la aniversarea bunicii mele, familia mea a făcut ceva de neiertat! Tot ce voiam era să o protejez, așa că am pus la cale un plan care i-a pus pe toți la locul lor!
