Laciu Andreea
Când eram mici, Luca vorbea cu mine mai mult decât oricine altcineva. Avea o voce subțire, jucăușă, și spunea mereu lucruri care mă făceau să râd, chiar și când ploua afară și toți ceilalți copii stăteau triști la fereastră.
Apoi, dintr-o dată, n-a mai vorbit deloc.
Avea trei ani și jumătate. Eu aveam cinci. Îmi amintesc că într-o dimineață a venit în bucătărie, s-a uitat la mine și a plecat fără să spună nimic. Și din ziua aceea, nu ne-a mai vorbit niciodată.
Diagnosticul a venit târziu, după luni de analize, întrebări, specialiști și confuzie: tulburare din spectrul autist.
Pentru mama, a fost un șoc. Pentru tata, o rană nevindecată. Dar pentru mine… pentru mine a fost un doliu mut. Pierdusem un frate care încă era lângă mine.
Anii au trecut, și Luca a crescut într-o lume care nu se mai intersecta cu a noastră decât rar. Nu se uita în ochii noștri, nu spunea cuvinte, nu suporta zgomotele, luminile, mirosurile. Uneori urla fără motiv. Alteori stătea ore întregi privind umbrele pe perete.
Dar eu am continuat să-l iubesc.
Îi lăsam bilețele desenate pe noptieră, îi cântam șoptit când adormea și îi atingeam ușor mâna, chiar dacă știam că nu suportă atingerile. Încercam să rămân legătura dintre el și lume.
Dar era greu. Tăcerea dintre noi era uneori apăsătoare.
Într-o zi, pe când aveam șaptesprezece ani și Luca cincisprezece, am intrat în camera lui și l-am găsit uitându-se la o revistă veche de arhitectură. Pe o pagină era un pod suspendat, iar el îl atingea cu degetele, urmărindu-i liniile.
— Îți place podul? am întrebat.
Nimic.
— Ai vrea să construim unul?
A tresărit ușor. Apoi s-a ridicat și a tras un caiet vechi de sub pat. L-a deschis, și am văzut zeci de schițe. Poduri, scări, case ciudate, pasaje subterane, toate desenate cu o precizie uimitoare.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu știam că desenul era felul lui de a vorbi. Era acolo, tot timpul. Doar că nu pe frecvența noastră.
Din ziua aceea, am început să învăț. Despre autism. Despre comunicare alternativă. Despre răbdare.
Am cumpărat o tabletă cu o aplicație specială care transforma simboluri în propoziții. L-am învățat să o folosească, cu greu, cu încercări și greșeli. La început, doar cuvinte simple: „apă”, „frig”, „nu”.
Apoi, într-o seară, a apăsat:
„Tu. Frumoasă.”
Am plâns ore întregi. Era primul lucru pe care mi-l spunea după 12 ani de tăcere.
Luca nu a devenit brusc un băiat ca toți ceilalți. Nu s-a „vindecat”, pentru că autismul nu e o boală. Dar a început să se deschidă. Să arate ce gândește. Să construiască din lego orașe întregi, cu poduri și pasarele, iar apoi să-mi spună, prin imagini și fraze lente, ce reprezintă fiecare.
Uneori, noaptea, venea în camera mea și îmi lăsa câte o schiță pe birou, cu un cuvânt scris mare în colț:
„Împreună.”
„Zgomot.”
„Singur.”
Așa vorbea el. Pe hârtie.
Când am terminat liceul, am ales să studiez psihologia. Pentru că voiam să înțeleg mai bine lumea lui Luca. Voiam să ajut alți frați, alte surori, alți părinți care simt că au pierdut un copil care încă respiră.
Mama mi-a spus într-o zi:
— Tu nu l-ai pierdut niciodată. Tu ai fost podul dintre el și noi.
M-am gândit atunci la primul desen pe care-l văzusem la el — podul suspendat. Poate că toți avem nevoie de un pod. Doar că, uneori, trebuie să-l construim noi înșine.
Acum Luca are 20 de ani. Nu vorbește prea mult. Dar când mă vede, îmi arată cu degetul spre tâmpla lui, apoi spre a mea. E semnul nostru pentru:
„Tu mă înțelegi.”
Locuiește într-o casă protejată, unde e înconjurat de oameni care îl respectă și îl ascultă. Dar în fiecare duminică vine acasă, și desenăm împreună.
Recent mi-a dat un desen nou — două figuri, o fată și un băiat, stând pe un pod uriaș, sub care curge o apă plină de cuvinte scrise în toate direcțiile.
Sub el, scria:
„Tăcerea e un limbaj. Tu l-ai învățat.”
L-am îmbrățișat. N-a spus nimic. Nici eu. Dar între noi era mai mult decât sunet. Era legătură.
Și în sfârșit, nu mai simțeam că-l pierdusem.
Sursă foto: Pixabay
