Ana Sasu
Credeam că fac totul așa cum trebuie.
După moartea soțului meu, am rămas doar eu și băiețelul nostru de șapte ani, Rareș.
Locuiam într-un apartament modest din Iași, iar fiecare dimineață începea la fel. Mă trezeam înainte de răsărit, îi pregăteam hainele și îi puneam pachețelul într-o caserolă albastră primită de la tatăl lui.
Uneori îi făceam un sandviș, îi adăugam un măr și câțiva biscuiți. Alteori, când banii erau mai puțini, îi puneam ce aveam prin frigider: un ou fiert, două felii de pâine cu unt sau o bucată de plăcintă.
Nu era mult, dar aveam grijă ca Rareș să nu plece niciodată flămând la școală.
Cel puțin asta credeam.
Înainte să iasă pe ușă, îl sărutam pe creștet și îi spuneam mereu:
— Să mănânci tot, puiule. Ești în creștere.
El mă îmbrățișa, apoi pleca spre școala din apropiere împreună cu alți copii din cartier.
După moartea lui Cătălin, viața noastră se schimbase complet. Eu lucram ca vânzătoare într-un magazin din Iași și încercam să ne descurcăm dintr-un singur salariu.
Renunțam la multe pentru ca Rareș să aibă tot ce îi trebuia.
Dar mâncarea lui era sfântă.
De aceea, într-o vineri după-amiază, când m-a sunat învățătoarea lui, doamna Irina Munteanu, mi s-a strâns stomacul.
— Doamnă Dumitrescu, puteți veni puțin până la școală? Trebuie să vorbim despre Rareș.
— A făcut ceva?
— Nu. Este vorba despre pachețelul lui.
Am rămas tăcută.
— Știți de ce Rareș vine aproape în fiecare zi cu caserola goală?
— Este imposibil. Eu îi pregătesc mâncarea în fiecare dimineață.
În ziua aceea, Rareș avea antrenament de fotbal. Am plecat mai devreme de la serviciu și am mers să-l iau.
Când s-a urcat în mașină, am încercat să-mi păstrez vocea calmă.
— Puiule, îți ia cineva mâncarea la școală?
A pălit și a clătinat repede din cap.
— Nu.
— Atunci ce se întâmplă cu pachețelul?
Rareș și-a coborât privirea spre adidași și a început să răsucească breteaua ghiozdanului.
— Nu am vrut să afli, a șoptit.
Inima a început să-mi bată mai tare.
— De ce?
După câteva clipe de tăcere, mi-a spus adevărul.
În fiecare dimineață, în drum spre școală, trecea pe lângă o bătrână care stătea pe o bancă, în apropiere de Piața Alexandru cel Bun.
Purta mereu același palton gri și ținea lângă ea o sacoșă veche.
În prima zi îi ceruse o bucată de pâine, iar Rareș îi dăduse jumătate din sandviș. A doua zi o găsise din nou acolo.
Treptat, începuse să-i lase aproape tot pachețelul.
— Mi-a spus că nu mai are pe nimeni și că uneori nu mănâncă toată ziua, a murmurat el.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Dar tu ce mâncai?
— Mai primeam un covrig de la colegi. Sau așteptam până ajungeam acasă.
Am întors capul spre geam, ca să nu mă vadă plângând.
Copilul meu renunța la propria mâncare pentru o femeie străină.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că nu avem mulți bani. Și nu voiam să te superi. Dar ei îi era mai foame decât mie.
Am tras mașina pe dreapta și l-am luat în brațe.
— Ai făcut un lucru bun, Rareș. Dar nu trebuie să rămâi tu nemâncat ca să ajuți pe cineva.
— Atunci cine o să-i dea de mâncare?
A doua zi dimineață am mers împreună la banca despre care îmi povestise.
Femeia era acolo.
Se numea tanti Maria și avea 74 de ani. Rămăsese singură după moartea soțului, iar fiul ei plecase din țară și nu mai ținea legătura cu ea.
Trăia dintr-o pensie mică, iar după ce își plătea medicamentele și facturile, abia îi mai rămâneau bani pentru mâncare.
Când ne-a văzut, și-a coborât privirea.
— Să nu-l certați, doamnă. Copilul acesta are o inimă cum rar întâlnești.
— Nu îl cert. Dar nici nu îl mai las să rămână flămând.
Am vorbit apoi cu învățătoarea și cu părinții din clasă.
Fără să o umilim pe tanti Maria, am organizat un ajutor. Fiecare familie aducea alimente, mâncare gătită sau produse de igienă, iar școala a luat legătura cu un asistent social din Iași.
Rareș nu a mai venit niciodată la școală cu pachețelul gol.
Din acea zi, îi puneam în ghiozdan două sandvișuri.
Unul pentru el.
Și unul pe care îl numeam „sandvișul inimii bune”.
În ziua în care am aflat adevărul, am crezut că inima mea se frânge.
Dar Rareș mi-a arătat cât de mare poate fi inima unui copil atât de mic.
