Ana Sasu
Iubitul mai tânăr al mamei mele, în vârstă de 72 de ani, pleca întotdeauna de la mesele în familie înainte de desert. Într-o seară, fiica mea l-a urmărit și s-a întors acasă în lacrimi.
Mama mea, Elena, avea 72 de ani și fusese singură timp de 11 ani când l-a cunoscut pe Sorin, un bărbat fermecător de 57 de ani, la un club comunitar de grădinărit din Constanța.
Tata murise după aproape patruzeci de ani de căsnicie, iar după pierderea lui mama parcă se stinsese încet.
Nu era bolnavă. Nu se plângea. Își făcea cumpărăturile, își plătea facturile, mergea la piață și venea la noi duminica.
Dar nu mai avea acea lumină în ochi.
Nu mai cumpăra haine decât dacă avea nevoie. Nu mai purta parfum. Nu mai mergea la coafor decât înainte de Paște și de Crăciun.
Când o întrebam dacă nu se simte singură, îmi răspundea mereu la fel:
— La vârsta mea nu mai cauți povești de dragoste. Cauți liniște.
Apoi a apărut Sorin.
Și, în doar câteva luni, am început să văd din nou o versiune a mamei despre care credeam că dispăruse odată cu tata.
Și-a cumpărat o rochie roșie.
A început să folosească din nou parfumul pe care îl păstra de ani întregi într-un dulap.
Într-o după-amiază am găsit-o în fața oglinzii încercând trei perechi de cercei.
— Unde mergi așa elegantă? am întrebat-o.
A zâmbit.
— La o cafea.
— Cu Sorin?
— Poate.
A roșit.
Mama mea de 72 de ani roșea ca o adolescentă.
Nu-mi venea să cred.
Sorin părea și el un om minunat.
Îi aducea flori. Îi căra cumpărăturile. I-a reparat balustrada de la terasă fără să-i ceară nimeni. Dacă vedea ceva stricat prin casă, își sufleca mânecile și rezolva problema.
Cu fiica mea, Mara, care avea 15 ani, se purta frumos.
Nu încerca să-i cumpere simpatia și nici să se bage în sufletul ei cu forța.
O întreba despre școală, îi asculta poveștile și uneori îi aducea câte o ciocolată.
La început, chiar am fost fericită pentru mama.
Exista însă un lucru pe care niciunul dintre noi nu reușea să-l înțeleagă.
Sorin nu rămânea niciodată după ora 19:30.
Plecările misterioase ale lui Sorin
Sorin venea la cina noastră de duminică aproape în fiecare săptămână.
Mâncam împreună, discutam, râdeam.
Dar în jurul orei 19:00 începea ritualul.
Mai întâi se uita discret la ceas.
După cinci minute, se uita din nou.
Pe la 19:20 devenea neliniștit.
La 19:25, servieta lui din piele era deja în mână.
La 19:30 cel târziu ieșea pe ușă.
Explicațiile se schimbau de fiecare dată.
Într-o duminică trebuia să vorbească la telefon cu un client din străinătate.
În alta, vecinul lui avea nevoie de ajutor pentru a-și lua medicamentele.
Altă dată ne-a spus că un instalator urma să ajungă la el acasă seara.
— Instalator duminică la opt seara? m-a întrebat soțul meu după ce Sorin plecase.
Am ridicat din umeri.
— Poate e o urgență.
Săptămâna următoare, scuza a fost alta.
Apoi alta.
Luate separat, toate puteau părea credibile.
Puse cap la cap, începeau să sune ridicol.
Mai exista ceva.
După șase luni de relație, mama nu fusese niciodată invitată în casa lui.
Nici măcar o dată.
Când l-am întrebat indirect unde locuiește, mi-a spus că are un apartament în partea de nord a Constanței.
Dar Mara observase ceva.
De două ori îl văzuse plecând după cină în direcția opusă.
— Mamă, eu cred că minte, mi-a spus într-o seară.
— De ce?
— Dacă locuiește în nord, de ce pleacă mereu spre sud?
N-am știut ce să-i răspund.
Încet, suspiciunile au început să crească.
O altă femeie?
O soție?
O familie despre care mama nu știa nimic?
Nu voiam să mă gândesc la asta.
Dar cel mai tare mă speria ce s-ar fi întâmplat cu mama dacă era adevărat.
Își permisese, după 11 ani, să iubească din nou.
Iar dacă Sorin o mințea, nu știam dacă ar mai fi avut puterea să treacă încă o dată printr-o asemenea durere.
Am încercat să vorbesc cu ea.
— Mamă, nu ți se pare ciudat că nu te-a invitat niciodată la el?
Elena a tăcut.
— Fiecare om are intimitatea lui.
— De șase luni?
— Nu vreau să-l controlez.
— Dar plecările astea?
Atunci m-a privit direct.
— Te rog. Nu-mi strica singurul lucru frumos care mi s-a întâmplat în ultimii ani doar pentru că ție ți se pare suspect.
Am tăcut.
Dar Mara nu uitase.
În seara aniversării mamei, totul s-a schimbat
Mama și-a sărbătorit ziua de naștere într-o duminică.
Pregătise masa de dimineață.
Sarmale, friptură, salată, aperitive.
Iar pentru Sorin făcuse o plăcintă cu ciocolată despre care el spusese cu câteva săptămâni înainte că îi amintește de copilărie.
Pe la 19:20, mama a mers în bucătărie și a adus desertul.
— Surpriză! a spus ea.
Sorin a zâmbit.
Apoi s-a uitat la ceas.
19:26.
I-am văzut imediat expresia.
— Îmi pare rău, iubito. Trebuie să plec.
Mama a rămas cu platoul în mâini.
— Nu poți să mai stai zece minute? Este ziua mea.
— Chiar nu pot.
— Am făcut-o pentru tine.
Pentru prima dată, Sorin părea că nu știe ce să spună.
A sărutat-o pe obraz.
— Îți explic. Promit.
Și-a luat servieta și a ieșit.
Mama a pus plăcinta pe masă fără să spună nimic.
Mara privea pe fereastră.
Deodată, și-a luat hanoracul.
— Unde pleci?
— Până afară.
— Mara…
Dar ușa se închisese deja.
Au trecut zece minute.
Apoi douăzeci.
Treizeci.
Începusem să mă îngrijorez.
După aproape 40 de minute, ușa de la intrare s-a deschis brusc.
Mara stătea în prag.
Plângea.
Iar strânsă la piept ținea servieta din piele a lui Sorin.
— Mara, de unde ai luat SERVIETA ASTA?
Fiica mea a dat din cap.
— Nu mă întrebați cum am luat-o. Trebuie să vedeți ce ascunde înăuntru… și de ce nu rămâne niciodată după ora 19:30.
A pus servieta pe masă.
A deschis-o.
Mama s-a apropiat.
Înăuntru erau mai multe plicuri cu bani.
Medicamente.
Câteva desene făcute de copii.
Un caiet.
Și o fotografie.
Mama a luat-o cu mâinile tremurând.
În imagine apărea Sorin.
Lângă el era un băiat de aproximativ 12 ani, într-un scaun cu rotile.
Pe spatele fotografiei scria:
„Pentru unchiul Sorin, omul care nu m-a lăsat singur.”
Mama și-a dus mâna la gură.
— Dumnezeule…
Mara și-a șters lacrimile.
— Bunico, asta nici măcar nu este partea cea mai rea. Am văzut cui îi duce toate lucrurile astea.
Adevărul pe care Sorin îl ascunsese
Mara ne-a povestit totul.
Îl urmărise pe Sorin de la distanță.
El mersese până într-un cartier din sudul Constanței și oprise în fața unui bloc vechi.
Mara îl văzuse coborând.
La intrare îl aștepta o femeie de aproximativ 40 de ani.
Primul gând al Marei fusese că suspiciunile noastre se confirmaseră.
„Are altă femeie.”
Dar apoi ușa blocului se deschisese din nou.
Un băiat într-un scaun cu rotile fusese adus afară.
Când l-a văzut pe Sorin, copilul a început să râdă.
Sorin s-a aplecat și l-a îmbrățișat.
Apoi i-a scos din servietă un pachet.
Mara se apropiase suficient cât să audă câteva cuvinte.
— Ai venit, unchiule!
Unchiule.
Femeia nu era iubita lui.
Era sora lui.
Băiatul era nepotul său, Rareș.
— Și de ce plângi? am întrebat.
Mara și-a acoperit fața.
— Pentru că l-am auzit pe băiat spunând că mâine începe iar tratamentul.
În cameră s-a făcut liniște.
Mama s-a așezat pe scaun.
Atunci am auzit soneria.
Era Sorin.
Când a intrat și a văzut servieta pe masă, a încremenit.
Apoi s-a uitat la Mara.
Nu părea furios.
Doar obosit.
— M-ai urmărit.
Mara a dat din cap.
— Îmi pare rău.
Sorin a tras un scaun și s-a așezat.
Mama ținea fotografia în mână.
— Cine este Rareș?
Pentru câteva secunde, Sorin n-a răspuns.
Apoi a oftat.
— Nepotul meu.
Și ne-a spus povestea pe care o ascunsese timp de șase luni.
Sora lui, Daniela, își crescuse singură fiul după ce tatăl copilului plecase din viața lor.
Rareș avea o afecțiune gravă și urma de mult timp tratamente și ședințe de recuperare.
Daniela lucra cât putea, dar cheltuielile erau mari.
Sorin devenise omul pe care se bazau amândoi.
În fiecare duminică seara mergea la ei.
Îi ducea medicamentele pentru săptămâna următoare, bani pentru cheltuieli și petrecea câteva ore cu Rareș.
— Dar de ce exact la 19:30? l-am întrebat.
Sorin a zâmbit trist.
— Pentru că la opt își ia tratamentul de seară. I-am promis că, în fiecare duminică în care pot, sunt lângă el.
Mama îl privea fără să clipească.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Sorin și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost rușine.
— Rușine de ce?
— Nu de Rareș. Niciodată de el. Mi-a fost rușine că viața mea este atât de complicată.
Apoi ne-a explicat și misterul apartamentului.
Nu ne mințise complet când spusese că are un apartament în nordul Constanței.
Îl avusese.
Dar îl vânduse cu aproape un an înainte.
O mare parte din bani îi folosise pentru tratamentele și recuperarea nepotului.
Acum locuia într-o garsonieră închiriată.
— Mi-ai spus că ai apartamentul tău, a șoptit mama.
— Știu.
— De ce?
— Pentru că mi-era teamă că o să mă privești altfel.
Mama s-a ridicat.
Credeam că o să-i ceară să plece.
În schimb, s-a apropiat și i-a pus fotografia lui Rareș în mână.
— Sorin, eu am 72 de ani.
El a privit-o.
— Știu.
— Nu mai am timp pentru oameni perfecți. Și nici nu caut unul.
Sorin a rămas tăcut.
— Dar am nevoie de un om sincer.
— Elena…
— Trebuia să-mi spui.
— Știu.
— M-ar fi durut mai puțin adevărul decât să stau șase luni întrebându-mă dacă pleci de lângă mine ca să mergi la altă femeie.
Sorin și-a dus mâna la frunte.
— Îmi pare rău.
Mama s-a uitat la ceas.
19:58.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mai avem plăcintă?
— Da.
— Pune-o într-o cutie.
Am clipit.
— De ce?
Mama și-a luat haina.
— Pentru că vreau să-l cunosc pe Rareș.
Sorin a ridicat capul.
— Acum?
— Acum.
Cea mai neașteptată aniversare
Am mers cu toții.
Când Daniela a deschis ușa și ne-a văzut, a rămas fără cuvinte.
Sorin i-a explicat rapid ce se întâmplase.
Mara și-a cerut scuze pentru servietă.
Iar mama a intrat ținând în mâini cutia cu plăcintă.
Rareș era în sufragerie.
— Tu trebuie să fii băiatul care îmi fură iubitul în fiecare duminică înainte de desert, i-a spus mama.
Am încremenit.
Rareș a privit-o câteva secunde.
Apoi a început să râdă.
— Dumneavoastră sunteți Elena?
Mama s-a uitat surprinsă la Sorin.
— Știe de mine?
Rareș a dat din cap.
— Unchiul Sorin vorbește mereu despre dumneavoastră.
— Serios?
— Da. A zis că sunteți cea mai frumoasă femeie din Constanța.
Mama s-a întors spre Sorin.
— Chiar așa?
Sorin a roșit.
La 57 de ani.
Exact cum roșise mama cu câteva luni înainte.
În seara aceea am mâncat plăcinta cu ciocolată în sufrageria mică a Danielei.
Nu fusese aniversarea pe care mama o plănuise.
Dar avea să spună mai târziu că fusese cea mai frumoasă aniversare din ultimii 11 ani.
Pentru că, în loc să descopere o trădare, descoperise o familie.
Duminicile nu au mai fost niciodată la fel
Din săptămâna următoare, regula orei 19:30 a dispărut.
Nu pentru că Sorin a încetat să meargă la Rareș.
Ci pentru că uneori mergea și mama cu el.
Alteori veneau Daniela și Rareș la noi.
Masa de duminică devenise mai mare.
Mara și Rareș s-au împrietenit repede. Ea îi trimitea filmulețe amuzante, îl ajuta cu unele teme și, când avea zile mai grele după tratament, stătea cu el la telefon.
Mama, în schimb, își găsise un nou rol.
Îi gătea lui Rareș.
— Băiatul ăsta este prea slab, spunea ea.
— Elena, medicul a spus că greutatea lui este bună, îi răspundea Sorin.
— Medicii nu l-au văzut mâncând. Eu l-am văzut.
Rareș râdea.
După câteva luni, Sorin a venit într-o duminică la masă fără servietă.
Pentru prima dată.
Avea în mână doar un buchet de flori.
După desert, nu s-a mai uitat la ceas.
Mama a observat.
— Nu pleci?
— Ba da.
— Unde?
Sorin a zâmbit.
— Mergem amândoi.
Rareș urma să participe la un mic eveniment organizat de centrul unde făcea recuperarea și voia ca ei să fie acolo.
Mama și-a luat geanta fără să mai întrebe nimic.
Înainte să iasă, Sorin s-a întors spre mine.
— Știi care a fost cea mai mare prostie pe care am făcut-o?
— Care?
— Am crezut că, dacă ascund partea grea a vieții mele, Elena o să mă iubească mai ușor.
Am zâmbit.
— Și?
S-a uitat spre mama, care îl aștepta la ușă în rochia ei roșie.
— Se pare că tocmai partea pe care am ascuns-o ne-a apropiat cel mai mult.
Un an mai târziu, Sorin și mama încă erau împreună.
Într-o seară de vară, ne-am strâns cu toții pe faleza din Constanța.
Rareș trecuse printr-o perioadă bună, iar medicii erau mulțumiți de evoluția lui. Recuperarea continua, însă familia învățase să se bucure de fiecare progres fără să transforme fiecare zi într-o luptă.
La un moment dat, Mara s-a apropiat de mine.
— Mamă?
— Da?
— Mai ții minte seara când l-am urmărit?
— Cum aș putea să uit?
— Eram convinsă că o înșală pe bunica.
— Și eu.
Mara s-a uitat spre Sorin și Elena.
Mergeau încet, unul lângă celălalt.
Sorin îi ținea mamei mâna.
— Crezi că am făcut rău că l-am urmărit?
M-am gândit puțin.
— Nu a fost bine că i-ai luat servieta.
— Știu.
— Dar adevărul trebuia să iasă la lumină la un moment dat.
În fața noastră, mama s-a oprit.
— Veniți odată! a strigat ea. Se răcește înghețata!
Am început să râdem.
Sorin s-a uitat instinctiv la ceas.
Era 19:32.
Mara a observat și ea.
— Sorin!
El s-a întors.
— Ce este?
— E trecut de 19:30!
Pentru o secundă, nimeni nu a spus nimic.
Apoi Sorin a început să râdă.
A ridicat mâna mamei și a sărutat-o.
— Știu.
— Și nu trebuie să pleci?
Sorin s-a uitat spre Rareș, care era lângă noi.
Apoi spre Daniela.
Apoi spre mama.
— Nu, a spus el. De data asta, toți oamenii la care trebuie să ajung sunt deja aici.
Mama și-a sprijinit capul de umărul lui.
Iar eu am înțeles atunci ceva ce nu uit nici acum.
Timp de luni întregi crezusem că ora 19:30 ascunde o trădare.
De fapt, ascundea o promisiune.
Sorin nu pleca în fiecare duminică pentru că exista o altă femeie.
Nu pleca pentru că ducea o viață dublă.
Pleca pentru că, undeva în Constanța, un copil se uita la ceas și știa că unchiul lui îi promisese că va veni.
Iar Sorin nu voia să-l dezamăgească.
Mama nu găsise, la 72 de ani, un bărbat fără probleme, fără trecut și fără responsabilități.
Găsise ceva mult mai important.
Un om care își ținea promisiunile.
Și, după 11 ani în care crezuse că partea aceea din viața ei se încheiase pentru totdeauna, găsise din nou o familie în jurul unei mese la care, în sfârșit, nimeni nu mai trebuia să plece înainte de desert.
