Mirela Loșniță
După ani de tratamente eșuate pentru infertilitate, eu și soțul meu, Mark, am decis să adoptăm un copil. Așa a apărut în viața noastră Sam — un băiețel de trei ani, cu ochi de un albastru incredibil. Însă tot ce părea o poveste cu final fericit s-a transformat rapid într-un coșmar, în momentul în care Mark a fugit din baie țipând: „Trebuie să-l returnăm!” Până să înțeleg de ce, am observat un detaliu care mi-a tăiat respirația: o pată de naștere cunoscută, pe piciorul lui Sam.
L-am adoptat pe Sam, un băiețel de 3 ani
„Ești emoționat?”, l-am întrebat pe Mark în timp ce ne îndreptam spre agenție. Mângâiam nervoasă un pulover albastru minuscul, cumpărat special pentru Sam. Mark a zâmbit forțat și a dat din umeri, deși îi vedeam pumnii strânși pe volan.
Procesul de adopție fusese solicitant. Eu m-am ocupat de tot: acte, evaluări, vizite la domiciliu, ore de interviuri. Inițial voiam să adoptăm un nou-născut, dar listele de așteptare erau interminabile. Așa am ajuns să-l văd pe Sam — un băiețel cu un zâmbet timid, care mi-a frânt inima și mi-a umplut sufletul.
Când i-am arătat lui Mark fotografia, a răspuns imediat: „Are niște ochi incredibili.” Nu mai aveam dubii. Era copilul nostru.
Prima întâlnire cu Sam
Când am ajuns la agenție, asistenta ne-a condus într-o cameră de joacă. Sam era acolo, concentrat la un turn de cuburi. M-am așezat lângă el și i-am zis:
– Bună, Sam. Ce turn frumos ai făcut! Pot să te ajut?
S-a uitat lung la mine, apoi mi-a întins un cub roșu. Atât a fost. Un gest mic, dar care a însemnat începutul tuturor lucrurilor.
Acasă, totul părea în ordine… până la baie
În drum spre casă, Sam ținea strâns de un elefant de pluș, scos din geanta lui aproape goală. Mark a glumit cu el, iar eu m-am uitat în oglinda retrovizoare de zeci de ori, cu inima plină.
Când am ajuns, Mark a vrut să-l spele, ca să-mi dea timp să-i aranjez camera. Am fost încântată de inițiativă. „Să nu uiți de jucăriile de baie!”, i-am spus.
Dar n-au trecut nici două minute și am auzit un strigăt:
„TREBUIE SĂ-L RETURNĂM!”
Mark a ieșit din baie alb la față. Tremura. Am fugit spre el:
– Ce vorbești? Nu e un produs cu bon! Tocmai l-am adus acasă!
– Nu pot… Nu pot să fac asta. N-o să pot să-l iubesc ca pe al meu. Am greșit…
L-am împins din drum și am intrat în baie. Sam era încă îmbrăcat, stătea în cadă, ținând elefantul la piept. Avea o privire pierdută, speriată.
– Hei, puiule… facem o baie? Poate îi place și domnului Elefant.
– Nu-i place apa, mi-a spus cu voce stinsă.
L-am liniștit, apoi l-am ajutat să se dezbrace. Atunci am văzut pata de naștere de pe piciorul stâng. M-am oprit brusc. Era identică cu cea de pe piciorul lui Mark. Aceeași formă, același loc.
Adevărul începea să se contureze
M-am clătinat. Sam îmi spunea că bulele sunt „magice”, iar eu nu mai știam cum să respir. Îl priveam și simțeam că zâmbetul lui îmi era teribil de cunoscut.
După ce l-am culcat, am mers la Mark:
– Pata de pe piciorul lui e identică cu a ta.
A ezitat, apoi a râs nervos:
– Coincidență. Mulți oameni au semne asemănătoare.
– Vreau un test ADN.
– Ai înnebunit? Ești obosită… a fost o zi grea.
Dar tăcerea lui spunea tot. A doua zi, am luat fire de păr din peria lui și un tampon de la Sam, când ne-am jucat „de-a dentistul”. I-am spus că verificăm dințișorii.
Adevărul iese la lumină
Rezultatele au venit după două săptămâni. În acel timp, Mark devenise distant, iar Sam se apropia din ce în ce mai mult de mine. Îmi spunea „mama”, și în fiecare seară îmi dădea câte o frunză sau o piatră — comorile lui de la plimbări.
Când am primit rezultatele, știam deja: Mark era tatăl biologic al lui Sam.
L-am confruntat. S-a prăbușit:
– A fost o noapte. Eram beat, la o conferință. Nu i-am știut nici măcar numele. N-am știut de el…
– A fost exact în perioada când eu plângeam lună de lună că nu rămân însărcinată, nu?
N-a negat. Doar a spus:
– Îmi pare rău. Putem repara asta?
– Ai știut din clipa în care l-ai văzut în baie. Ai fugit de adevăr.
Decizia mea: divorț și custodie
A doua zi, am mers la o avocată. Mi-a spus clar: sunt mama legală a lui Sam. Faptul că Mark e tată biologic, dar nu legal, nu-i oferă automat custodie.
Seara, i-am spus lui Mark:
– Divorțăm. Și voi cere custodia exclusivă.
– Te rog…
– Mama lui l-a abandonat. Tu erai gata să faci la fel. Eu nu pot și nu vreau să-i mai fie luat un părinte.
Mark n-a luptat. Totul s-a finalizat rapid.
Viața noastră, mai departe
Sam s-a adaptat mai bine decât m-am așteptat. Uneori mă întreba:
– De ce nu mai locuiește tati cu noi?
– Uneori, oamenii mari greșesc. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.
A fost cea mai blândă versiune a adevărului.
Anii au trecut. Sam e acum un adolescent minunat. Mark trimite câte un e-mail de ziua lui, dar păstrează distanța. E alegerea lui.
Mă întreabă uneori lumea dacă regret. Nu, niciodată.
Sam nu a fost doar copilul pe care l-am adoptat. Este copilul meu. Cu sau fără legături de sânge. Iar iubirea adevărată nu se măsoară în ADN. Se măsoară în alegerea zilnică de a nu abandona.
