Mirela Loșniță
L-am angajat pe un îngrijitor pentru tatăl meu bătrân – apoi mi-a spus: „Nu este cine pretinde că este”
Angajarea unui îngrijitor pentru tatăl meu, Frank, trebuia să fie o soluție care să ne aducă liniște sufletească, nu paranoia. Însă exact asta s-a întâmplat când obiectele personale au început să dispară.
După o căzătură minoră care l-a lăsat rănit și incapabil să se îngrijească singur, tata nu mai avea de ales.
Medicul său era convins că avea nevoie de ajutor, iar pentru prima dată, nu l-am mai contrazis.
„Ai nevoie de cineva”, i-am spus ferm.
Așa a apărut Tessa în viața noastră.
În jur de 30 de ani, emana un aer prietenos care îi făcea pe ceilalți să se simtă în largul lor. Era răbdătoare, blândă, grijulie, sensibilă și profesionistă!
Tata s-a apropiat de ea mult mai repede decât mă așteptam. În doar câteva zile, reușea să-l facă să râdă, ceva ce nu mai văzusem de luni de zile!
La început, m-am simțit ușurat de ajutorul suplimentar. Pentru prima dată după mult timp, nu mai eram forțat să aleg între carieră și îngrijirea lui. Din păcate, această ușurare nu a durat mult.
Într-o seară, în timp ce strângeam farfuriile după cină, la mult timp după ce Tessa plecase acasă, tata mi-a apucat încheietura mâinii cu o urgență atât de mare, încât am tresărit.
Avea o expresie de teamă pe care nu o mai văzusem din copilărie
„Scumpo, nu este cine pretinde că este”, a șoptit el, deși eram singurii oameni din casă. „Și ia lucruri.”
A ezitat înainte de a vorbi. „Lucruri mici. Cămașa mea veche din flanel. O carte pe care o am din facultate. Ceasul de buzunar pe care mi l-a dat mama ta înainte să moară.”
„Tată, poate doar le-ai rătăcit. Știi cât de uituc ai devenit în ultima vreme.”
În noaptea aceea, totuși, ceva mă rodea. Tatăl meu nu acuza niciodată pe cineva fără motiv. Și de ce era atât de speriat?
Am ajuns acasă târziu de la serviciu, epuizat, și am intrat pe ușa din spate ca să nu-l trezesc.
Dar când am pășit pe hol, am auzit vocea Tessei, joasă și disperată.
„Nu, nu e încă momentul”, murmura ea. „E slăbit. Cred că mai am nevoie de o săptămână sau două.”
M-am retras înainte să mă observe și m-am închis în cameră, cu inima bătând nebunește.
A doua zi dimineață, am decis să o urmăresc cu atenție.
Am hotărât pe loc: o voi concedia în acea seară. Nu mai era loc de discuții. Dar nu am apucat să o fac—pentru că soarta avea alte planuri.
Apoi am auzit plânsul
Nu orice plâns—ci plânsul tatălui meu!
Panica m-a cuprins și am alergat spre sunet, inima bubuindu-mi în piept.
Tessa, în fața lui, era în genunchi, ținând în mâini un teanc de hârtii și tremurând de lacrimi.
Eram pe punctul de a țipa sau de a suna la poliție, când privirea mi-a căzut pe măsuța de cafea…
Acolo era cămașa veche de flanel a tatălui meu. Bluza mea, care îmi lipsea. Și, în mâinile Tessei—mi s-a oprit inima pentru o clipă—un test ADN!
„Am luat doar cămașa și bluza ta pentru că aveam nevoie de mostre de păr pentru testul ADN.”
Tatăl meu s-a uitat la mine, apoi la ea. A înghițit în sec. „Ea este fiica mea. Sora ta mai mare, Monica.”
„Dar acel apel telefonic ciudat de ieri—te-am auzit. Cu cine vorbeai despre așteptarea rezultatelor testului?” am întrebat-o.
„Vorbeam cu un detectiv particular pe care l-am angajat recent, după ce am reușit să strâng suficienți bani pentru a-l plăti după atâția ani. Treaba lui era să-mi găsească tatăl biologic”, a explicat Tessa.
Și, pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică de Tessa. Eram uimită de ea.
Și, dintr-o dată, totul s-a schimbat.
Nu mai eram străini. Eram familie.
