Miruna
La 69 de ani, după o viață în care avusese grijă de copii, nepoți și familie, Mariana a luat o hotărâre pe care nimeni nu o anticipase: și-a vândut casa și a plecat într-o călătorie în jurul lumii. Copiii au acuzat-o că este egoistă și că risipește banii familiei, iar doi dintre ei au ajuns chiar să îi blocheze numărul. Mariana și-a continuat însă aventura. Ajunsă în Australia, l-a cunoscut pe Andrei, un văduv de 71 de ani cu care părea să aibă surprinzător de multe lucruri în comun. Când bărbatul a invitat-o la el pentru o cafea, românca a acceptat. Însă, imediat ce a pășit în sufrageria lui, a încremenit. Deasupra șemineului se afla un obiect pe care îl cunoștea foarte bine și care nu ar fi trebuit să se afle la mii de kilometri de România.
La 69 de ani a decis că nu mai poate aștepta ziua de „mâine”
Mariana își petrecuse aproape întreaga viață având grijă de ceilalți. Crescuse patru copii, muncise zeci de ani și, când devenise bunică, programul ei începuse din nou să graviteze în jurul familiei.
Dacă unul dintre copii avea nevoie de bani, Mariana încerca să ajute.
Dacă cineva avea nevoie ca ea să stea cu nepoții, își anula planurile.
Dacă apărea o problemă, telefonul ei suna.
Numai că, în timp, observase ceva dureros.
Telefonul suna aproape exclusiv atunci când cineva avea nevoie de ceva.
Rareori unul dintre copii o suna doar pentru a spune:
— Mamă, ce mai faci?
După moartea soțului ei, Petre, cu 12 ani în urmă, Mariana trecuse prin cea mai grea perioadă din viață.
Casa devenise prea mare.
Diminețile deveniseră prea liniștite.
Ani întregi continuase să trăiască după aceeași rutină, spunându-și că într-o zi va începe să facă lucrurile pe care și le dorise mereu.
Într-o dimineață s-a privit în oglindă și a avut un gând simplu.
Avea 69 de ani.
Cât timp mai putea aștepta acel „într-o zi”?
În aceeași săptămână, a chemat un agent imobiliar.
Când le-a spus copiilor că intenționează să vândă casa și să călătorească, reacțiile au fost dure.
— Mamă, vorbești serios? a întrebat fiul cel mare.
— Foarte serios.
— Și nepoții?
— Ce este cu ei?
— Cine o să ne mai ajute?
Mariana îl privise lung.
Pentru prima dată, întrebarea îi confirmase ceea ce simțea de mult.
Nu îl îngrijora faptul că mama lui pleca singură în lume.
Îl îngrijora cine avea să îl mai ajute.
Una dintre fiice a fost și mai directă.
— Casa trebuia să rămână în familie.
— Casa este a mea, răspunsese Mariana.
— Dar noi am crescut acolo!
— Știu. Și eu am muncit aproape 40 de ani ca să o plătesc.
Discuția s-a transformat într-o ceartă.
— Ești egoistă, mamă.
Cuvântul acela a durut-o.
După o viață întreagă în care se pusese aproape mereu pe ultimul loc, tocmai acum era numită egoistă.
Dar nu și-a schimbat decizia.
A vândut casa.
A păstrat câteva obiecte importante într-un depozit, a împărțit alte lucruri copiilor și și-a cumpărat biletele.
Doi dintre copii i-au blocat numărul.
Mariana a plâns în prima noapte de călătorie.
A doua zi însă a ieșit din camera hotelului și a început să trăiască.
Australia era a patra oprire din aventura ei.
Acolo l-a cunoscut pe Andrei.
Avea 71 de ani, era văduv și locuia de multă vreme în Australia.
S-au întâlnit întâmplător într-o cafenea.
Au început să vorbească despre o carte pe care Mariana o ținea pe masă.
O oră mai târziu încă discutau.
Descoperiseră că amândoi iubeau filmele vechi, jazzul, grădinăritul și romanele polițiste.
În următoarele zile s-au întâlnit de mai multe ori.
Într-o după-amiază, Andrei i-a spus:
— Am acasă o colecție de discuri vechi. Cred că ți-ar plăcea.
— Încerci să mă impresionezi?
— La 71 de ani? Evident.
Mariana a râs.
— Atunci accept.
Obiectul de deasupra șemineului a făcut-o să încremenească
Casa lui Andrei era simplă și primitoare.
Pe hol erau fotografii cu familia lui.
Copii.
Nepoți.
O femeie despre care Mariana a presupus că fusese soția lui.
— Pun apa pentru cafea, a spus Andrei. Simte-te ca acasă.
Mariana a intrat în sufragerie.
A făcut doi pași.
Apoi s-a oprit.
Deasupra șemineului era o fotografie veche, alb-negru, într-o ramă din lemn.
În fotografie apăreau trei tineri.
Mariana s-a apropiat.
Mâinile au început să-i tremure.
Unul dintre bărbații din imagine era Andrei.
Dar celălalt era Petre.
Soțul ei.
— Nu se poate…
Andrei a apărut în ușă.
Avea două căni în mâini.
Când a văzut unde privea Mariana, s-a oprit.
— Îl cunoști?
Mariana s-a întors încet.
— Este soțul meu.
Una dintre căni aproape că i-a alunecat lui Andrei din mână.
— Cum îl chema?
— Petre Ionescu.
Andrei a pus cănile pe masă.
— Petre…
S-a așezat.
Mariana nu mai înțelegea nimic.
— De unde ai fotografia asta?
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Petre mi-a salvat viața.
Mariana s-a așezat în fața lui.
Cu aproape 50 de ani înainte, Andrei și Petre lucraseră pentru scurt timp împreună în străinătate, înainte ca drumurile lor să se despartă.
Într-o zi, avusese loc un accident la locul de muncă.
O structură metalică se desprinsese.
Petre îl împinsese pe Andrei din calea ei.
El însuși fusese rănit ușor.
— Nu mi-a povestit niciodată.
— Nu mă surprinde, a spus Andrei. Petre nu era omul care să vorbească despre ce făcea pentru alții.
Mariana a simțit cum îi dau lacrimile.
Era exact adevărat.
— Dar cum ai ajuns în Australia?
— Câțiva ani mai târziu am emigrat.
Cei doi bărbați își scriseseră o vreme.
Apoi scrisorile deveniseră tot mai rare.
Viața îi dusese în direcții diferite.
Andrei s-a ridicat și a mers spre un dulap.
A scos o cutie veche.
— Am ceva ce cred că ar trebui să fie al tău.
În interior erau mai multe scrisori.
Mariana a recunoscut imediat scrisul.
Petre.
A luat prima scrisoare cu mâinile tremurând.
„Dragă Andrei…”
Nu a putut continua.
A început să plângă.
— Îmi pare rău, a spus Andrei.
— Nu. Nu-ți cere scuze.
Andrei i-a explicat că păstrase toate scrisorile.
Ultima fusese trimisă cu aproximativ 13 ani înainte.
Cu puțin timp înainte ca Petre să se îmbolnăvească.
În ea, Petre scrisese despre Mariana.
Despre copii.
Despre nepoți.
Și despre un regret.
Nu reușise niciodată să o ducă pe Mariana în călătoria în jurul lumii despre care vorbiseră în tinerețe.
Andrei i-a întins ultima scrisoare.
Mariana a citit.
La final, Petre scrisese:
„Dacă aș putea să-i dau Marianei un singur lucru, i-aș da curajul să plece fără mine. Ea a trăit prea mult pentru noi toți. Mi-aș dori ca într-o zi să trăiască puțin și pentru ea.”
Mariana și-a dus mâna la gură.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu știam…
Andrei a zâmbit.
— Poate că trebuia să ajungi până în Australia ca să afli.
Călătoria care i-a schimbat familia și i-a oferit un nou început
Mariana a rămas în Australia mai mult decât planificase.
Ea și Andrei au devenit apropiați.
Nu pentru că încercau să înlocuiască oamenii pe care îi pierduseră.
Ci pentru că se înțelegeau.
Într-o seară, Andrei a întrebat-o:
— Care este următoarea oprire?
— Noua Zeelandă.
— Frumos.
Mariana l-a privit.
— Vrei să vii?
Andrei a râs.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Două săptămâni mai târziu, au plecat împreună.
Între timp, acasă, lucrurile începuseră să se schimbe.
Fiica cea mică a Marianei i-a trimis un mesaj.
„Mamă, îmi pare rău.”
Mariana a răspuns.
Au vorbit aproape două ore.
Apoi a sunat unul dintre băieți.
— Am fost nedrept cu tine.
— Ai fost.
Bărbatul a tăcut.
Probabil nu se așteptase ca mama lui să îi răspundă atât de direct.
— Credeam că vinzi ceva ce ne aparține tuturor.
— Era casa mea.
— Știu acum.
— Nu, dragul meu. Știai și atunci. Doar că nu îți convenea.
După câteva secunde, fiul ei a spus:
— Mi-e dor de tine.
Mariana a zâmbit.
Era prima dată după foarte mult timp când unul dintre copiii ei o suna fără să-i ceară nimic.
În lunile următoare, relația cu familia s-a schimbat.
Nu perfect.
Dar suficient.
Copiii au început să o întrebe unde este.
Ce a văzut.
Ce a mâncat.
Ce loc i-a plăcut cel mai mult.
Nepoții îi cereau fotografii.
Mariana devenise, pentru prima dată, persoana despre care familia voia să afle lucruri, nu doar persoana de la care familia avea nevoie de ceva.
După aproape un an de călătorii, Mariana s-a întors în România.
Andrei a venit cu ea.
Nu definitiv.
Cel puțin nu atunci.
Când avionul a aterizat, cei patru copii și mai mulți nepoți o așteptau.
Fiul care îi spusese că este egoist s-a apropiat primul.
A îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău, mamă.
Mariana l-a strâns în brațe.
— Și mie mi-a fost dor de tine.
Apoi bărbatul l-a observat pe Andrei.
— Și dumnealui este…?
Mariana a zâmbit.
— O poveste lungă.
Andrei i-a întins mâna.
— Foarte lungă.
Câteva luni mai târziu, Mariana și-a cumpărat un apartament mic.
Nu mai voia o casă mare.
Nu mai voia camere goale și nici o curte care să îi ocupe toate diminețile.
Voia libertate.
Pe unul dintre pereții sufrageriei a pus fotografia veche cu Petre și Andrei.
Alături a așezat o fotografie nouă.
Ea și Andrei, în Noua Zeelandă, râzând în fața aparatului foto.
Într-o seară, Mariana stătea pe balcon când telefonul a sunat.
Era fiica ei.
— Mamă, ai putea să stai sâmbătă cu copiii?
Mariana a zâmbit.
În trecut ar fi spus imediat da.
— Nu pot sâmbătă.
— Ai ceva programat?
— Da.
— Ce?
Mariana s-a uitat spre Andrei, care tocmai așeza două cești de cafea pe masă.
— Plecăm pentru câteva zile la Viena.
La telefon s-a făcut liniște.
Apoi fiica ei a început să râdă.
— Bine, mamă. Distracție plăcută.
— Mulțumesc.
— Și trimite-ne poze.
Mariana a închis telefonul.
Andrei a privit-o.
— Probleme?
— Deloc.
S-a așezat lângă el.
La 69 de ani, Mariana plecase în lume crezând că își încheia un capitol al vieții.
Descoperise însă contrariul.
Își iubise familia fără măsură, își crescuse copiii și fusese alături de ei ori de câte ori avuseseră nevoie.
Dar dragostea nu trebuia să însemne renunțarea permanentă la propria viață.
În Australia găsise o fotografie imposibilă, câteva scrisori păstrate aproape jumătate de secol și un mesaj pe care soțul ei nu reușise să i-l spună înainte să moară.
Mai găsise ceva.
Un om alături de care putea continua drumul.
Înainte să plece spre Viena, Mariana a deschis pentru ultima dată cutia cu scrisorile lui Petre.
A recitit rândul care îi devenise cel mai drag:
„Mi-aș dori ca într-o zi să trăiască puțin și pentru ea.”
Mariana a zâmbit.
— Am început, Petre, a șoptit ea.
A închis cutia, și-a luat valiza și a ieșit pe ușă.
De data aceasta, fără niciun sentiment de vinovăție.
