Mirela Loșniță
După ce și-a ispășit toată pedeapsa, Victor a pășit dincolo de porțile reci ale închisorii, cu un singur gând arzător: să ajungă la mormântul logodnicei sale, Ana. Timp de zece ani, imaginea chipului ei i-a fost singura lumină în nopțile împrejurate de disperare. O promisiune mută, repetată în gând de mii de ori: că o va vizita, că îi va cere iertare pentru tot.
Victor nu mai avea pe nimeni. Familia îl uitase, prietenii se risipiseră ca frunzele în vânt. Doar Ana rămăsese, în amintirea lui, pură și neatinsă. Pornind pe străzile schimbate, cu clădiri noi și fețe necunoscute, s-a înghesuit într-un autobuz vechi, care ducea spre marginea orașului, acolo unde cimitirul stătea ca o pată tăcută pe verdele câmpurilor.
Ajuns în dreptul cimitirului, Victor coborâ. Cu pași grei, aproape ezitanți, a pășit prin poarta de fier forjat. Terenul era acoperit cu frunze uscate și fire de iarbă veștejite. Vântul aducea miros de pământ umed, iar tăcerea era adâncă, spartă doar de scârțiitul porților.
Victor a înāintat printre crucile de piatră, căutând numele cunoscut. Acolo era: Ana Marinescu, 1990 – 2015. În fața pietrei funerare, genunchii i s-au îndoit aproape involuntar. Îtra să éși strige durerea, să éși ceară iertare, să éși spună că și-a plătit păcatele.
Dar abia ce s-a aplecat spre mormânt, un sunet ciudat i-a întrerupt momentul: un glas de copil, clar, din spatele lui.
— Acolo nu e nimeni, a zis copilul. Dar știu unde este.
Victor s-a întrezit încordat. S-a întors rapid și a încărmenit.
Un băiat de vreo opt ani, cu părul blond ciufulit și ochii de un verde tulburător, îl privea direct în ochi. Nu părea înfricoșat. Era acolo, ca și cum l-ar fi așteptat.
— Cum adică încă nu e aici? Cine ești tu? a întrebat Victor, cu o voce care abia și-a găsit puterea.
Băiatul a zâmbit ușor, aproape enigmatic.
— Hai cu mine. Ți voi arăta.
Victor, deși simțea fiori reci pe spinare, s-a lăsat condus. Copilul mergea hotărât, printre aleile pustii, până la un colț mai retras al cimitirului. Acolo, într-un colț de iarbă năpădită de buruieni, se afla o cruce de lemn veche, fără nume. Doar o plăcuță mică, ruginită, agățată într-o parte: „Ana M.”
Victor a simțit cum i se rupe ceva în piept. Se prăbuși înganind numele ei.
— Cum de… aici? a șoptit.
Băiatul s-a apropiat și i-a pus mâna mică pe umăr.
— A fost adusă aici pentru că nu a avut cine s-o plătească să rămână între cei bogați. Aici sunt cei uitați.
Victor a izbucnit într-un plâns mut. Anii de singurătate, vină, durere, au izbucnit cu forța unui râu dezlănțuit. Ana, iubirea lui, ajunsese aici, în uitare.
— Dar tu… cine ești?
Copilul înzâmbești din nou, cu o strălucire stranie în ochi.
— Un prieten. Eu încă aud glasurile lor. Ana încă te aștepta.
Apoi băiatul s-a îndoit, a rupt o floare albă de lângă cruce și a întins-o spre Victor.
— Pune-o aici. Apoi vino mâine. O să vezi.
Înainte ca Victor să mai spună ceva, copilul s-a întors și a dispărut printre morminte, lăsând îndreptătorii aerului o vibrație greu de descris.
Victor a rămas îngenuncheat, cu floarea în mână, tremurând. A așezat floarea la baza crucii și a murmurat o rugăciune stinsă.
A doua zi, la prima oră, Victor s-a întors. Dar ceea ce a găsit l-a șocat: în locul crucii de lemn fusese montat un monument de piatră albă, cu numele complet al Anei și un epitaf simplu: „Ne-ai luminat viețile, Ana, și o vei face mereu”.
Victor a simțit o căldură neobișnuită în piept. Nu era o grețuială, nu era vânt sau imaginație. Era un semn.
— Ai văzut? a spus o voce împrejur. Victor s-a întors, dar nu era nimeni.
A știut în adâncul sufletului că Ana nu fusese niciodată cu adevărat departe. Iar băiatul acela misterios fusese mai mult decât o coincidență.
În acea zi, Victor a promis că nu va mai trăi niciodată în umbra trecutului. Că va construi, că va iubi, că va fi liber în adevăratul sens al cuvântului.
Pentru Ana. Pentru el. Pentru o viață în care, în sfârșit, îndurarea și speranța fuseseră mai puternice decât suferința.
În spatele lui, vântul aducea din nou o adiere caldă. Un șoaptă.
— Liber, Victor. Liber.
Şi pentru prima dată în ani, Victor a zâmbit în soarele de mai, cu lacrimi în ochi și sufletul curat.
