Laciu Andreea
După trei decenii de absență, m-am întors în locul pe care îl evitam cel mai mult – satul copilăriei mele. Nu m-aș fi așteptat ca, odată ajuns acolo, cineva pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna să mă aștepte chiar la poartă.
O plecare fără întoarcere… sau cel puțin așa credeam
Am plecat din satul natal la 19 ani, cu un rucsac, un bilet de tren și inima frântă. Părinții mei nu se înțelegeau, tata bea, mama plângea, iar eu nu-mi doream decât să scap. Eram un adolescent furios, care visa la orașe mari și la viață „adevărată”.
Am rupt legăturile cu aproape toată lumea. N-am mai pus piciorul în sat de atunci. Nici la înmormântarea tatălui meu n-am venit. Mi-am spus că trecutul e în spate și că nu mai vreau să-l revăd niciodată.
Dar timpul are altă logică
Am 49 de ani acum. Viața mi-a adus multe – o familie, un divorț, o carieră decentă, și de curând, o senzație apăsătoare că e timpul să închid niște cercuri. Mama a murit cu un an în urmă, și am primit actele casei părintești: urma să decid dacă o vând sau nu.
Am tot amânat, dar într-o zi, m-am urcat în mașină și am pornit spre sat. Inima îmi bătea ca la 19 ani. Nici nu mai știam ce speram să găsesc acolo. Doar voiam să văd cu ochii mei ce-a mai rămas.
La poarta veche, cineva mă aștepta
Am parcat în fața casei, care părea mai mică decât o țineam minte. Lemnul porții era scorojit, iar grădina, năpădită de buruieni. Am coborât din mașină și m-am apropiat cu pași mici, aproape rușinați.
Și atunci l-am văzut.
Un bărbat în vârstă, cu o cămașă descheiată la gât și baston într-o mână. Se uita la mine fix. Avea ochii tatălui meu. M-am blocat.
— Ai venit, în sfârșit, a zis.
Mi-a luat câteva secunde să recunosc vocea. Era Radu – fratele meu mai mare. Ultima dată când îl văzusem, aveam 14 ani și el 18. După ce tata a murit, crezusem că a plecat și el. Dar nu. Rămăsese.
Două vieți paralele
— Am avut grijă de casă cum am putut, mi-a spus după ce ne-am așezat la masa din curte.
— Ai rămas aici tot timpul ăsta? am întrebat, uluit.
— Da. Cineva trebuia s-o facă.
Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit cum a avut grijă de mama, cum a lucrat ca mecanic în satul vecin, cum s-a căsătorit, apoi a divorțat. O viață simplă, dar trăită cu demnitate.
L-am întrebat de ce nu m-a căutat.
— N-am vrut să te trag înapoi. Ai plecat cu durere în ochi. Am zis că ai nevoie de spațiu. Dar am sperat că într-o zi o să te întorci. Așa că veneam în fiecare zi la poartă, la aceeași oră. Mă gândeam: Poate azi e ziua.
O iertare mută
Nu ne-am cerut iertare în cuvinte. Dar în felul în care ne-am privit, în felul în care mi-a pus mâna pe umăr când am vizitat camera copilăriei, era clar: nu mai conta ce-a fost. Conta că eram acolo. Împreună.
— Ai un fiu, mi-a spus, nu? L-am văzut pe Facebook, că te mai urmăream din când în când.
Am zâmbit. I-am arătat poze. Am aflat că și el are o fată de 23 de ani, studentă în Cluj. N-o văzusem niciodată, dar deja simțeam că vreau s-o cunosc.
Un nou început printre ziduri vechi
Am stat două zile în sat. Două zile care au fost, cumva, o viață întreagă. Am dormit în vechiul meu pat, m-am plimbat pe ulițe, am vorbit cu vecini care încă își aminteau de mine.
Când am plecat, fratele meu m-a însoțit până la poartă.
— Să mai vii, a zis simplu.
— O să vin, i-am răspuns. De data asta, promit.
Ce-am învățat
Fugim uneori de trecut ca de un coșmar. Dar adevărul e că nu putem construi nimic trainic dacă nu ne întoarcem, măcar o dată, să reparăm ce-am lăsat în urmă. Nu întotdeauna e prea târziu. Uneori, cineva chiar ne așteaptă la poartă. Ani la rând. Fără să renunțe.
