Laciu Andreea
Avea doar câteva zile când am fost nevoită să o dau spre adopție. Inima mea s-a rupt în mii de bucăți, dar viața nu-mi oferise altă cale. 12 ani mai târziu, am primit un telefon care mi-a schimbat tot ce știam despre iubire, iertare și speranță.
O decizie imposibilă
Aveam 18 ani când am rămas însărcinată. Eram speriată, singură și fără sprijin. Tatăl copilului dispăruse, părinții mei erau mai preocupați de ce va zice lumea decât de ce simțeam eu. M-au obligat să nasc în secret, într-un alt oraș, și să semnez actele de adopție imediat după ce am născut. Mi-au zis că așa e „cel mai bine pentru toată lumea”.
N-a fost.
Am plâns în fiecare zi după ea. Deși nu o ținusem în brațe decât câteva secunde, legătura era acolo. Se simțea ca o rană deschisă pe care timpul nu o vindeca, doar o acoperea puțin, din când în când.
Anii tăcerii
Am încercat să-mi reconstruiesc viața. Am terminat școala, m-am angajat, am cunoscut un om bun care a aflat despre trecutul meu și n-a fugit. Ne-am căsătorit, am avut un alt copil, dar niciodată n-am uitat.
Fiecare zi de naștere a fiicei mele era o zi de doliu pentru mine. Mă întrebam dacă e bine, dacă e fericită, dacă mă urăște pentru că am renunțat la ea.
Odată, pe la șapte ani, i-am scris o scrisoare. N-aveam unde să o trimit, dar am pus-o într-o cutie. În fiecare an scriam câte una. A devenit ritualul meu secret.
Apoi, într-o joi…
Aveam o zi obositoare la birou. Întâlniri, rapoarte, cafele reci. Telefonul a sunat, un număr necunoscut. Am răspuns fără să mă gândesc prea mult.
— Bună ziua… Mă numesc Ana. Sper că nu deranjez… sunteți… Maria, nu?
Vocea era timidă, dar clară. Simțeam deja cum mi se zbârlește pielea.
— Da, eu sunt.
Pauză.
— S-ar putea să fie ciudat ce urmează să vă spun. Dar… cred că sunteți mama mea biologică.
Am încremenit.
Și lumea s-a oprit pentru o clipă
Cred că au trecut secunde întregi până să pot respira din nou. Am început să tremur, apoi să plâng. Tot ce am putut spune a fost:
— Ana…?
Așa o numisem în gând, fără să știu dacă numele i-a fost păstrat. Și fusese.
Mi-a povestit că părinții ei adoptivi i-au spus adevărul de când era mică. Că i-au arătat cât de dorită a fost, chiar dacă mama biologică n-a putut să rămână în viața ei. A crescut într-o familie iubitoare, dar a simțit nevoia să mă cunoască. Să afle cine sunt. Să afle de ce.
— Nu te judec, mi-a spus. Vreau doar să te cunosc. Să știu de unde vin.
Prima întâlnire
Ne-am întâlnit într-o cafenea din orașul ei. Am stat ore întregi la aceeași masă, vorbind despre viață, despre copilărie, despre flori, despre tatuajele ei, despre pozele mele din liceu. Ne studiam reciproc ca două oglinzi cu rame diferite.
Am plâns și am râs. Am vorbit și despre acea zi, din spital. A ascultat tot. Nu m-a acuzat. A spus doar:
— Mă bucur că n-ai uitat de mine.
I-am dat cutia cu scrisorile. Le-a citit una câte una. A plâns. A zis că le va păstra mereu.
Din nou împreună
De atunci, vorbim aproape zilnic. S-a apropiat de fratele ei vitreg, i-a cunoscut pe soțul meu și pe părinții mei – da, inclusiv pe cei care m-au forțat să aleg. A fost greu, dar Ana a adus lumină într-un loc unde era doar tăcere.
Nu pot da timpul înapoi. Nu pot repara tot. Dar pot fi aici acum. Și pot fi mamă, în felul în care ea îmi permite.
Ce-am învățat
Viața e plină de alegeri grele. Unele ne frâng, altele ne salvează. Dar dragostea – dragostea adevărată – are răbdare. Se întinde peste ani, peste durere, peste distanțe.
Telefonul acela a fost începutul unui nou capitol. Unul pe care nu-l mai credeam posibil.
