Loredana Ionescu
Îmi imaginasem ziua nunții de sute de ori.
Nu visam la rochia scumpă.
Nici la flori.
Nici la restaurantul elegant.
Pentru mine conta doar un singur lucru.
Să simt că omul de lângă mine mă alege pe mine înaintea tuturor.
Credeam că Andrei este acel om.
Ne cunoscuserăm cu trei ani înainte, iar în tot acest timp încercasem să ignor un lucru care mă deranja.
Mama lui.
Doamna Elena era prezentă în fiecare decizie.
Alegea restaurantele în care ieșeam.
Îi cumpăra haine.
Îi făcea programul.
Îl suna de câteva ori pe zi.
La început mi se părea doar o relație apropiată între mamă și fiu.
Dar, pe măsură ce timpul trecea, înțelegeam că Andrei nu lua nicio hotărâre fără aprobarea ei.
Chiar și cererea în căsătorie fusese organizată după ideile ei.
— Mama spune că inelul acesta îți va plăcea, îmi spusese atunci râzând.
Am trecut peste moment.
Mi-am spus că, după nuntă, lucrurile se vor schimba.
M-am înșelat.
În ziua nunții, mama lui era peste tot.
Îi aranja cravata.
Îi ștergea sacoul.
Îi spunea când să zâmbească.
Fotograful glumea că pare a fi mireasa.
Toți râdeau.
Eu încercam să nu dau importanță.
Ceremonia religioasă a fost frumoasă.
Am spus „Da”.
Am primit aplauze.
Am dansat primul dans.
Credeam că tot ce fusese ciudat până atunci se va opri.
Spre seară, ospătarii au adus tortul.
Era uriaș.
Cu flori naturale și patru etaje.
În familia mea exista o tradiție veche.
Bunicul îmi povestise despre ea încă din copilărie.
Prima felie de tort era oferită miresei de către mire.
Nu era doar un gest simbolic.
Însemna că, din acel moment, ea devenea prima lui familie.
Prima lui alegere.
Mama mea îmi șoptise înainte să înceapă petrecerea:
— O să vezi… este unul dintre cele mai frumoase momente.
Am zâmbit.
Andrei a luat cuțitul.
Toți invitații s-au apropiat.
Fotograful și cameramanul erau pregătiți.
A tăiat prima felie.
Am întins instinctiv mâinile.
Dar Andrei nici măcar nu s-a uitat spre mine.
S-a întors.
A mers direct la masa părinților.
Și i-a întins farfuria mamei sale.
— Prima felie este pentru cea mai importantă femeie din viața mea.
Sala a amuțit.
Soacra mea a zâmbit larg.
— Știam eu că nu mă uiți.
A luat furculița.
A gustat.
Lumea privea fără să spună nimic.
Eu rămăsesem nemișcată.
Parcă nu mai auzeam muzica.
Nu mai vedeam invitații.
Doar pe el.
— Andrei…
Vocea mi-a ieșit aproape șoptită.
— Felia aceea trebuia să fie pentru mine.
S-a uitat mirat.
— Exagerezi.
Mama este mama.
Ea va fi întotdeauna pe primul loc.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
În acel moment am înțeles că nu era vorba despre tort.
Era vorba despre întreaga noastră viață.
Dacă în ziua nunții mă punea pe locul doi, ce urma să se întâmple peste un an?
Peste zece?
Când aveam copii?
Când trebuia să luăm decizii importante?
Am respirat adânc.
Toți așteptau scandal.
Țipete.
Lacrimi.
Nu le-am oferit nimic din toate acestea.
M-am apropiat de tort.
Am luat cuțitul din mâna lui Andrei.
Am tăiat încă o felie.
Apoi încă una.
Și încă una.
Am început să le împart copiilor din sală.
— Poftiți.
Este doar tort.
Copiii râdeau fericiți.
Invitații nu înțelegeau.
În mai puțin de două minute, aproape tot primul etaj al tortului fusese împărțit celor mici.
M-am întors apoi spre Andrei.
— Acum putem vorbi.
L-am luat de mână și l-am dus într-o sală alăturată.
— Ce faci? șopti el nervos.
— Îți pun o singură întrebare.
— Care?
— Când ai spus în fața altarului că voi fi familia ta… ai vorbit serios?
A tăcut.
— Răspunde.
— Tu nu înțelegi.
Mama m-a crescut singură.
Îi datorez tot.
— Și eu ce sunt?
N-a spus nimic.
Am înțeles.
Am scos încet verigheta.
Am pus-o în palma lui.
— Eu nu mă căsătoresc cu un bărbat care este deja căsătorit emoțional cu mama lui.
Fața i s-a albit.
— Ești nebună?
— Nu.
Pentru prima dată sunt foarte lucidă.
Am ieșit din sală.
Invitații s-au întors spre noi.
Mama lui zâmbea încă.
Nu știa ce urma.
Am luat microfonul.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit.
Îmi pare rău că seara se termină așa.
Dar cred că este mai bine să opresc această căsnicie înainte să înceapă decât să divorțăm peste câțiva ani, după ce ne-am fi făcut și mai mult rău.
În restaurant s-a făcut liniște deplină.
Andrei încerca să spună ceva.
Nu-l mai asculta nimeni.
Mama lui se ridică furioasă.
— Cum îndrăznești?
M-am uitat calm la ea.
— Doamnă Elena, nu dumneavoastră sunteți problema.
Problema este că fiul dumneavoastră nu știe unde se termină rolul de fiu și unde începe cel de soț.
Am lăsat buchetul pe masă.
Mi-am luat părinții.
Și am plecat.
Au urmat luni grele.
Au existat articole în presa locală.
Filmările de la nuntă au ajuns pe internet.
Unii spuneau că am exagerat.
Alții spuneau că am făcut exact ce trebuia.
Șase luni mai târziu, Andrei m-a căutat.
Voia să ne împăcăm.
Mi-a spus că s-a mutat singur.
Că merge la terapie.
Că înțelege acum cât rău mi-a făcut.
L-am ascultat.
Apoi i-am răspuns sincer:
— Nu am plecat din cauza unei felii de tort.
Am plecat pentru că aceea a fost prima dovadă publică a unui adevăr pe care îl refuzasem prea mult timp.
Nu eram femeia pe care o alegeai.
Eram doar femeia pe care voiai să o păstrezi lângă tine, fără să renunți vreodată la locul întâi ocupat de altcineva.
Doi ani mai târziu, m-am căsătorit din nou.
În ziua acelei nunți, când ospătarii au adus tortul, soțul meu a tăiat prima felie.
S-a apropiat de mine.
Mi-a zâmbit.
Și, înainte să mi-o ofere, s-a întors spre părinții noștri și a spus:
— Vă mulțumim că ne-ați adus până aici. Dar, de astăzi, familia mea începe cu femeia de lângă mine.
Mama lui a aplaudat prima.
Iar eu am înțeles că uneori cea mai dureroasă umilință poate deveni începutul celei mai frumoase vieți.
