Roxana
Și-a ascuns brațele timp de șapte luni în fața familiei logodnicului. Ce se afla sub prosop, lângă piscină, i-a lăsat pe toți fără cuvinte.
Prima dată când am observat ceva ciudat la logodnica fiului meu a fost la nici două săptămâni după ce Andrei ne-a adus-o acasă. Pe atunci, Mara nu era încă logodnica nimănui. Era doar fata cu zâmbet liniștit care purta mâneci lungi în iulie.
Pusesem masa pe terasă, într-una dintre zilele acelea în care asfaltul se înmoaie sub tălpi. Andrei venise în tricou și pantaloni scurți. Mihai, soțul meu, se certa cu ventilatorul, care nu mai făcea față.
Mara avea o rochie simplă, frumoasă, până deasupra genunchilor.
Și mâneci lungi, încheiate până peste încheieturi.
— Nu ți-e cald, fată dragă?
— Puțin. Dar mă ard foarte repede la soare.
Am crezut-o. De ce n-aș fi crezut-o?
Mânecile lungi ale Marei, în plin august
În lunile care au urmat, am văzut același lucru de fiecare dată. Picioarele le avea mereu la vedere: fuste, rochii de vară, pantaloni scurți. Brațele, niciodată. Cămăși subțiri, cardigane, jachete ușoare cât o foaie de hârtie.
În august, la un grătar cu aproape 36 de grade, a venit în pantaloni scurți și o cămașă albă, cu nasturii de la manșete încheiați.
— Mara, o să leșini așa, am insistat.
A râs. „Sunt obișnuită.”
Andrei a sărit imediat: „Mamă, las-o. Așa se simte ea bine.”
Nu fusese urât. Fusese prea repede. Ca un răspuns pe care îl mai dăduse de multe ori, altor oameni, în alte curți.
Cu timpul, am ajuns să țin la ea ca la un copil al meu. Observa înaintea tuturor cine rămăsese cu paharul gol. Îl făcea pe Andrei să râdă cum nu-l mai auzisem de ani buni. Iar cu Luca, nepotul meu de șase ani, băiatul fiicei mele, avea o răbdare de sfânt.
Luca nu știa ce e spațiul personal. Se cățăra pe oameni, le scotocea prin genți, le lua telefoanele din mână. Pentru el, Mara era „mătușa Mara”, deși nu îi era încă nimic. Ea îi răspundea mereu la fel: „Ce-ai mai făcut, domnule problemă?”
Într-o duminică seara, Andrei ne-a anunțat logodna. Mara ținea mâna stângă întinsă pe fața de masă, cu un inel subțire, cu o piatră mică. Plângea ea, plângeam eu mai tare. Trecuseră șapte luni de când o cunoșteam.
Și în șapte luni nu îi văzusem niciodată brațele.
Prosopul albastru de la petrecerea de logodnă
Petrecerea am făcut-o la sora mea, lângă Brașov, unde are curte mare și piscină. Era iar o zi toridă. Mara a coborât din mașină în pantaloni scurți de in și o cămașă albastră cu mânecă lungă.
— Să nu-mi spui că intri așa în apă, am glumit.
O clipă, fața i s-a schimbat. Apoi a zâmbit: „Am costum de baie.”
Când a ieșit pe terasă, purta un costum negru și avea pe umeri un prosop mare, albastru, strâns atât de tare încât îi acoperea brațele și tot pieptul. Am deschis gura să spun ceva. M-a privit. Privirea aceea spunea un singur lucru: nu întreba.
N-am întrebat.
Mara s-a așezat pe margine, cu picioarele în apă. Copiii săreau, bărbații se chinuiau cu grătarul, din casă se auzea muzica încet. Atunci Luca a ieșit din piscină, ud leoarcă, râzând.
— Mătușa Mara, hai în apă! Acum!
— Luca, stai…
A apucat capătul prosopului și a tras.
Prosopul a căzut pe dale.
Brațul drept era acoperit, de la umăr aproape până la cot, de cicatrici vechi, groase, cu marginile neregulate. Pe brațul stâng, printre alte urme vechi, erau vânătăi gălbui, o dungă violetă în jurul încheieturii și câteva pete mici, rotunde, maronii.
Mara și-a ridicat prosopul cu mâinile tremurând. Primul meu gând m-a rușinat înainte să-l termin: cineva îi face rău. Al doilea a fost mai urât. M-am uitat la fiul meu.
Mihai s-a ridicat de pe scaun. „Andrei, tu știai de asta?”
Andrei n-a răspuns imediat. Și tăcerea lui a cântărit mai greu decât orice cuvânt.
Adevărul despre brațele logodnicei fiului meu
Nu Andrei a vorbit primul. A vorbit Mara.
S-a ridicat, și-a pus prosopul pe un șezlong și a rămas cu brațele goale în fața tuturor. Pentru prima dată în șapte luni.
— Andrei știe, a spus. Știe pentru că eu l-am rugat să tacă. Nu dați vina pe el.
Cicatricile de pe brațul drept le avea de la nouă ani. Răsturnase peste ea o oală cu apă clocotită, în bucătăria bunicii. Urmaseră grefe de piele, două veri petrecute prin spitale și ani de școală în care colegii n-o lăsau în pace. De atunci învățase să se îmbrace așa încât nimeni să nu mai întrebe.
Urmele noi aveau altă poveste. Cu un an și ceva înainte să-l cunoască pe Andrei, fusese diagnosticată cu lupus. Petele mici, rotunde, erau leziuni ale bolii, iar soarele i le agrava. Vânătăile erau de la analizele și perfuziile pe care le făcea regulat, la spital, în Brașov. Tratamentul o făcea să se învinețească de la orice. Dunga de la încheietură era de la brățara ceasului, strânsă prea tare într-o dimineață.
— Chiar mă ard foarte repede la soare, a zis, și aproape a râs. Nu v-am mințit niciodată. Doar n-am spus tot.
Andrei i-a luat mâna. Abia atunci a vorbit și el.
— Mi-a spus din prima lună. M-a rugat să nu vă zic până după nuntă. Se temea că o să vedeți în ea o fată bolnavă, nu o noră.
Ce a urmat după ce prosopul a căzut
Mihai s-a așezat înapoi pe scaun, încet, ca un om care își dă seama că a acuzat pe cine nu trebuia. S-a uitat la fiul lui și a dat doar din cap. De la el, asta valorează cât o scuză întreagă.
Luca stătea lângă piscină, cu buza tremurând. Credea că a stricat tot. Mara s-a lăsat pe vine lângă el.
— Te doare? a întrebat el, arătând spre încheietura ei.
— Nu, domnule problemă. Nu mă doare deloc.
Atunci băiatul a făcut ceva ce nu l-a învățat nimeni. A fugit în casă și s-a întors cu prosopul lui, cel cu dinozauri, și i l-a întins. Mara s-a uitat la el, apoi la noi. A pus prosopul pe șezlong, lângă cel albastru.
Și a intrat în apă așa cum era. Cu brațele goale.
Sora mea a adus o cremă cu factor de protecție mare, Mihai a mutat umbrela mai aproape de marginea piscinei, iar fiica mea a scos o pălărie de paie din mașină. Nimeni n-a mai spus nimic despre cicatrici în ziua aceea. Ne-am purtat ca o familie care are ceva de recuperat.
Seara, când strângeam masa, Mara a venit lângă mine în bucătărie. Purta tot cămașa albastră, dar cu mânecile suflecate până la cot.
— Nu vă e rușine cu mine? m-a întrebat.
I-am spus adevărul. Că mi-era rușine, dar de mine. De primul gând pe care l-am avut și de al doilea, cel despre propriul meu copil.
La nuntă, în octombrie, a purtat o rochie cu mâneci din dantelă subțire, prin care se vedea totul. A ales-o singură.
Am învățat atunci că tăcerea cuiva nu e mereu o vină. Uneori e o promisiune ținută. Iar eu am ghicit în cinci secunde tot ce era mai rău, când adevărul stătuse în fața mea șapte luni, într-o cămașă cu mâneci lungi.
