Mirela Loșniță
Nu credeam că o singură noapte petrecută într-un hotel avea să mă urmărească atât de mult și, cu atât mai puțin, că femeia lângă care mă voi trezi dimineața va fi chiar cea de care divorțasem cu trei ani înainte.
Mă numesc Cătălin și, până în acea deplasare de serviciu, eram convins că povestea dintre mine și Elena se încheiase definitiv. Fuseserăm căsătoriți aproape cincisprezece ani, ne iubiserăm enorm la început, apoi rutina, certurile, munca și orgoliile transformaseră încet relația într-o succesiune de reproșuri.
Divorțul fusese liniștit doar pe hârtie.
În realitate, amândoi plecaserăm din căsnicie cu răni pe care niciunul nu voia să le recunoască.
După separare vorbeam rar, aproape întotdeauna despre lucruri practice, iar dacă cineva mi-ar fi spus că voi ajunge din nou în brațele ei, probabil aș fi râs.
Până când compania pentru care lucram a organizat o întâlnire profesională la Brașov.
Când am intrat în sala de conferințe și am văzut-o pe Elena la câteva mese distanță, am rămas nemișcat.
Știam că firma ei colaborase în trecut cu unul dintre partenerii noștri, însă nu aveam habar că urma să participe.
Și ea m-a văzut.
Pentru câteva secunde ne-am privit fără să spunem nimic.
Apoi a zâmbit.
— Bună, Cătălin.
— Bună, Elena.
Atât.
Două cuvinte care, după cincisprezece ani de căsnicie și trei ani de divorț, păreau ridicol de puține.
Seara în care am uitat că eram divorțați
După conferință, mai mulți colegi au coborât la restaurantul hotelului, iar Elena s-a așezat întâmplător aproape de mine. Am început să vorbim, la început despre serviciu, apoi despre oameni pe care îi cunoscuserăm amândoi și, fără să ne dăm seama, conversația a alunecat spre trecut.
Am râs.
Lucru pe care nu îl mai făcuserăm împreună de ani întregi.
La un moment dat, colegii au început să plece, mesele s-au golit, iar noi am rămas cu paharele aproape neatinse în față.
— E ciudat, a spus Elena. Acum putem vorbi fără să ne certăm.
— Poate trebuia să divorțăm mai devreme.
A râs, dar pentru o clipă am văzut ceva trist în privirea ei.
— Poate.
După miezul nopții am urcat împreună spre camere.
Camera ei era cu două etaje mai jos decât a mea.
În fața liftului am rămas amândoi nemișcați, fără să știm cum să ne luăm rămas-bun.
Apoi m-a îmbrățișat.
Ar fi trebuit să fie o îmbrățișare scurtă.
Nu a fost.
Nu știu cine l-a sărutat primul pe celălalt și nici nu cred că mai contează. Știu doar că, după câteva minute, eram în camera mea și pentru câteva ore cei trei ani de divorț păreau să nu fi existat niciodată.
Dimineața m-am trezit singur.
Partea cealaltă a patului era goală.
— Elena?
Niciun răspuns.
M-am ridicat și atunci am observat ceva care mi-a înghețat sângele.
Pe cearșaf era o pată de sânge.
Nu foarte mare, dar suficientă încât să mă sperie.
Am sunat-o imediat.
Nu mi-a răspuns.
I-am trimis un mesaj.
„Ești bine?”
Nimic.
Am coborât la recepție și am întrebat dacă plecase.
Da.
Făcuse check-out foarte devreme.
După acea noapte, Elena a dispărut
Am încercat să o sun din nou în aceeași zi.
Apoi seara.
Apoi a doua zi.
Niciun răspuns.
În cele din urmă mi-a trimis un mesaj scurt.
„Sunt bine. Te rog să uiți ce s-a întâmplat.”
Am citit mesajul de câteva ori.
Nu înțelegeam.
Dacă regreta noaptea petrecută împreună, putea pur și simplu să-mi spună. Eram adulți și eram divorțați. Nu îi cerusem să ne împăcăm.
Dar exista ceva în tonul mesajului care mă neliniștea.
Am întrebat-o despre sânge.
Nu mi-a răspuns.
Atunci mintea mea a început să inventeze explicații.
Poate avea pe cineva.
Poate se simțea vinovată.
Poate îmi ascundea ceva.
Poate se întorsese acasă și hotărâse că ceea ce se întâmplase între noi fusese o greșeală pe care voia să o șteargă.
După câteva zile am încetat să o mai caut.
Orgoliul meu fusese rănit.
Dacă ea voia să dispară, atunci avea să dispară.
A trecut o săptămână.
Apoi două.
Apoi aproape o lună.
Până când telefonul meu a sunat într-o după-amiază.
Numărul era necunoscut.
— Alo?
— Domnul Cătălin Ionescu?
— Da.
— Vă sun de la spital. Doamna Elena Popa v-a trecut drept contact de urgență și trebuie să vorbim imediat.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
Telefonul care a schimbat totul
În jurul meu oamenii continuau să meargă pe trotuar, mașinile claxonau, iar un curier trecea pe bicicletă, însă eu nu mai auzeam aproape nimic.
— Ce s-a întâmplat?
Femeia de la celălalt capăt al telefonului a făcut o pauză.
— Doamna Elena este internată. În această dimineață a suferit o hemoragie severă.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Este bine?
— Acum este stabilă, însă a insistat să vă contactăm dacă situația ei se agravează.
Nu mai vorbisem cu Elena de aproape o lună.
Mă evitase.
Nu îmi răspunsese.
Dispăruse complet după noaptea petrecută împreună.
Și totuși eu eram omul pe care îl trecuse drept contact de urgență.
— Pot vorbi cu ea?
— Acum doarme. Cred însă că ar fi bine să veniți.
Am plecat în aceeași noapte spre Constanța.
Nu îmi amintesc aproape deloc drumul. Îmi amintesc doar paharul de cafea rece din suportul mașinii și întrebările care se repetau obsesiv în mintea mea.
Pata de sânge.
Spaima din ochii ei în dimineața aceea.
Plecare ei grăbită.
Tăcerea.
Telefonul de la spital.
Pentru prima dată, lucrurile începeau să se lege.
Și nu îmi plăcea deloc imaginea care se contura.
Pe dosarul de lângă pat scria un singur cuvânt
Am ajuns la spital dimineața.
Elena se afla într-un salon mic, cu pereți albi și miros puternic de dezinfectant. Avea o perfuzie la mână și părea mult mai slabă decât cu numai câteva săptămâni înainte.
Când m-a văzut în ușă, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— N-ar fi trebuit să vii.
M-am apropiat de pat.
— Ba da. Trebuia să-mi spui.
Și-a întors privirea către fereastră.
Atunci am observat dosarul medical de pe noptieră.
Nu voiam să-l citesc.
Dar am văzut cuvântul înainte să-mi pot muta privirea.
„Oncologie.”
Am simțit că încăperea se învârte în jurul meu.
— Elena…
A închis ochii.
— Am aflat acum șase luni.
Am tras scaunul lângă pat.
— Ce ai?
Au trecut câteva secunde înainte să poată răspunde.
— Cancer de col uterin. Este într-un stadiu avansat.
Am rămas nemișcat.
Dintr-odată, toate explicațiile pe care mi le construisem în ultima lună s-au prăbușit.
Nu mă evitase pentru că avea alt bărbat.
Nu fugise din hotel pentru că îi fusese rușine de mine.
Nu dispăruse pentru că regreta ceea ce se întâmplase.
— Sângele din dimineața aceea…
Elena a început să plângă.
— Da.
Am înțeles.
În noaptea petrecută împreună avusese o hemoragie. Medicii îi spuseseră deja că boala avansa, iar ea se speriase și plecase înainte să mă trezesc.
— De ce nu mi-ai spus?
Și-a șters lacrimile.
— Pentru că nu voiam să mă privești ca pe o femeie bolnavă.
— Am fost soțul tău cincisprezece ani.
— Tocmai de aceea.
Apoi mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
În acea deplasare nu plănuise nimic. Nu intenționase să ajungă în camera mea și nici să redeschidă trecutul.
Pentru câteva ore însă uitase de spitale, analize, tratamente și frică.
Voise să fie din nou Elena de altădată.
Femeia care râdea cu mine.
Femeia pe care o iubisem.
Nu pacienta dintr-un salon de oncologie.
Atunci am înțeles cât de mult mă înșelasem.
Eu crezusem că ascundea o trădare.
Ea ascundea faptul că era grav bolnavă.
Am rămas lângă ea
În zilele următoare nu am mai plecat.
I-am adus haine, lucrurile de care avea nevoie și cafeaua pe care medicii îi permiteau uneori să o bea. Când nu putea dormi, stăteam pe scaunul de lângă pat și vorbeam.
Poate că în acele zile am vorbit mai sincer decât o făcuserăm în ultimii ani ai căsniciei.
Am vorbit despre divorț.
Despre greșelile mele.
Despre greșelile ei.
Despre toate serile în care stătuserăm în aceeași casă, dar fiecare se simțise singur.
La un moment dat, Elena m-a privit și m-a întrebat:
— Știi care este partea cea mai tristă?
— Care?
— Că a trebuit să mă îmbolnăvesc ca să putem vorbi din nou așa.
Nu am știut ce să răspund.
I-am luat doar mâna.
Nu încercam să refacem căsnicia.
Nu mai exista timp pentru promisiuni mari.
Încercam doar să recuperăm câteva dintre lucrurile pe care orgoliul ni le furase.
Într-o noapte ploua puternic, iar Elena adormise cu mâna în mâna mea.
S-a trezit pentru câteva minute și m-a privit.
— Îți amintești excursia noastră la Brașov?
Am zâmbit.
— Când ne-am rătăcit?
— Și am dormit în mașină.
Am început amândoi să râdem.
Eram tineri atunci, aproape fără bani și convinși că aveam toată viața înainte.
— A fost cea mai fericită noapte din viața mea, mi-a spus.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și una dintre ale mele.
A închis ochii și și-a strâns degetele în jurul mâinii mele.
Elena s-a stins două zile mai târziu.
Liniștită.
Ținea lângă ea fotografia noastră făcută cu mulți ani înainte, într-o excursie la munte.
Multă vreme după aceea m-am gândit la noaptea din hotel.
La început o considerasem o greșeală.
Apoi am crezut că fusese motivul pentru care Elena dispăruse.
Abia la final am înțeles că pentru ea acele câteva ore reprezentaseră altceva: o scurtă întoarcere la viața pe care o avusese înainte ca boala să-i schimbe totul.
Iar pentru mine au rămas ultima noapte în care am putut să o țin în brațe fără să știu că urma să o pierd.
