M-am întors acasă pe furiș în pauza de prânz ca să văd ce face soțul meu „răcit cobză. Am încercat să nu fac niciun zgomot, dar m-a prins

M-am întors acasă pe furiș în pauza de prânz ca să văd ce face soțul meu „răcit cobză”.

Citește și

În sfârșit! Valentin Sanfira a recunoscut dupa luni de tacere: "s-a interesat de mine"

De trei zile, Radu era prea bolnav ca să meargă la muncă. Palid, tușind, fără putere. Îl lăsasem pe canapea cu pătură pe umeri și termometrul lângă el. În fiecare dimineață îmi făcea cu mâna, slab și recunoscător, în timp ce eu ieșeam pe ușă cu geanta pe umăr și cu gândul că îl abandonez.

Îi trimiteam mesaje să-și ia pastilele.

M-am întors acasă pe furiș în pauza de prânz ca să văd ce face soțul meu „răcit cobză

Îi lăsam apă pe masă.

Îi spuneam să doarmă.

Dar, de fiecare dată când se închidea ușa după mine, simțeam și o ușurare. Ziua devenea mai simplă fără grija constantă.

În dimineața aceea, însă, vinovăția mă apăsa mai tare ca de obicei.

Așa că am decis să-l surprind.

Am cumpărat o ciorbă caldă de la bistroul din colț și sucul lui preferat. M-am gândit că îi va face bine să vadă că m-am întors special pentru el.

Am parcat câteva case mai încolo, ca să nu-l trezească zgomotul porții.

Cartierul era liniștit. Copaci desfrunziți de iarnă, copii cu ghiozdane în spate, un câine care lătra dintr-o curte.

Casa noastră părea la fel ca întotdeauna.

Calmă.

Normală.

Perdelele trase.

Am intrat în vârful picioarelor, cu pantofii în mână.

Și atunci am înghețat.

Vocea lui Radu se auzea pe hol.

Dar nu era vocea pe care o auzisem în ultimele trei zile.

Nu tușea.

Nu era slăbit.

Vorbea ferm.

Hotărât.

Se plimba prin sufragerie.

Am rămas ascunsă în umbră, cu inima bătându-mi în piept.

— Nu, nu înțelegi, a spus el. Ți-am dat deja planul. Ea nu trebuie să bănuiască nimic înainte de vineri.

Mi s-a strâns stomacul.

„Ea”.

Am simțit cum sângele îmi urcă în cap.

Din telefon se auzea o voce de femeie.

— Atunci nu mai amâna. Ai făcut promisiuni.

Mi s-a uscat gura.

— Mă ocup de tot, a murmurat Radu. E deșteaptă. Dacă forțez lucrurile, începe să caute.

— Și ce dacă începe să caute? a izbucnit femeia. Vreau ce mi-ai promis.

Punga cu ciorbă mi-a alunecat în mână.

Genunchii mi s-au înmuiat.

Prin crăpătura ușii l-am văzut.

Stătea drept.

Perfect sănătos.

Telefonul lipit de ureche.

— Am transferat deja banii, a spus el. Partea asta e rezolvată.

Banii.

Mi s-a învârtit capul.

Cu două seri înainte îmi spusese că stăm prost cu banii până la salariul meu.

Fusese chiar supărat că am îndrăznit să spun că ne descurcăm.

Vocea femeii a devenit mai rece.

— Transferați unde? Vreau dovezi.

Radu s-a oprit din mers.

— Le vei avea. După vineri. Îți trimit actele. Contractul. Contul. Tot.

Acte.

Contract.

Cont.

Vederea mi s-a încețoșat.

Nu era o neînțelegere.

Era un plan.

Nu muți acte și conturi decât dacă îți pregătești o viață nouă.

Fără mine.

Radu s-a întors brusc.

M-am lipit de perete.

Nu m-a văzut.

Dar a ezitat.

Apoi a spus calm în telefon:

— E aici. Trebuie să închid.

A închis.

A rămas câteva secunde nemișcat.

Eu respiram cu greu.

Apoi a spus, fără să se întoarcă:

— Poți să ieși.

Am rămas înghețată.

— Știu că ești acolo.

Am intrat în sufragerie cu pași nesiguri.

— Cine era? am întrebat.

Vocea mea tremura.

Radu m-a privit câteva secunde.

Apoi… a început să râdă.

Nu era un râs răutăcios.

Era un râs ușurat.

— Serios? a spus el.

— Ce e atât de amuzant?

— Că exact asta voiam să evit.

— Ce?

— Să afli înainte de vineri.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

Am încercat să nu fac niciun zgomot, dar m-a prins

— Ce aflu?

Radu s-a apropiat de mine.

— Te rog, nu te supăra.

— Radu, spune-mi adevărul.

A oftat.

— Bine.

S-a așezat pe canapea.

— Îți amintești că vineri e aniversarea noastră?

Am clipit.

— Da.

— Zece ani de când ne-am cunoscut.

— Știu asta.

— Și știi cât de mult ți-ai dorit casa aceea mică de lângă lac.

Am rămas tăcută.

Casa aceea fusese visul meu.

O văzusem acum doi ani și mă îndrăgostisem de ea.

Dar era prea scumpă.

Radu a zâmbit.

— Actele sunt pentru casa aceea.

Am rămas fără cuvinte.

— Ce?

— Am strâns bani un an întreg. În secret.

Am simțit cum mă amețesc.

— Dar… femeia?

Radu a râs din nou.

— Agentul imobiliar.

— Agentul imobiliar?

— Da.

— Și „planul”?

— Să semnăm vineri contractul și să te duc acolo fără să știi.

Mi-am dus mâna la gură.

— Și boala?

Radu a ridicat din umeri.

— Aveam nevoie de timp liber ca să rezolv actele.

Am rămas câteva secunde tăcută.

Apoi am început să râd.

Râdeam și plângeam în același timp.

— Credeam că mă înșeli.

Radu s-a ridicat și m-a luat în brațe.

— Niciodată.

— Și eu eram pregătită să te părăsesc.

— Pentru ciorba asta?

A arătat spre punga din mână.

Am izbucnit în râs.

— Apropo… a spus el.

— Da?

— Ai intrat în casă ca un spion.

— Pentru că tu jucai teatru!

Radu m-a strâns mai tare în brațe.

— Deci surpriza nu mai e surpriză.

— Nu mai e.

— Dar casa tot e a noastră.

Am zâmbit.

— Atunci e cea mai frumoasă surpriză posibilă.