Grigore Madalina
Mă întorceam în sat după aproape doi ani.
Nu veneam singur.
Raluca stătea pe scaunul din dreapta, cu ochelarii de soare pe nas și cu telefonul în mână. Cu doar câteva zile înainte ridicaserăm invitațiile de nuntă, iar acum urma să mergem la părinții mei ca să le spunem oficial data.
Pentru mine, drumul acela trebuia să fie începutul unei etape noi.
Aveam o slujbă bună în oraș, un apartament cumpărat prin credit și o femeie lângă care credeam că îmi voi petrece viața.
Nu mă gândeam la Ileana.
Sau, cel puțin, așa îmi spuneam.
Am văzut-o pe marginea drumului
La intrarea în sat, am încetinit.
Pe marginea uliței mergea o femeie cu un braț mare de lemne. Pășea greu și se oprea din când în când ca să își tragă sufletul.
Am recunoscut-o imediat.
Era Ileana.
Femeia pe care o iubisem înainte să plec la oraș.
Părul îi era prins neglijent, purta o rochie largă, iar când s-a întors spre mașină am văzut burta rotundă.
Era însărcinată.
Foarte însărcinată.
Am frânat aproape fără să-mi dau seama.
Raluca și-a ridicat privirea din telefon.
— Ce faci?
Nu i-am răspuns.
Am coborât și am rămas câteva secunde lângă portieră.
Ileana mă privea fără să spună nimic.
— Bună, am rostit.
— Bună, Andrei.
Vocea ei era calmă, dar rece.
M-am uitat spre burta ei, apoi spre brațul de lemne.
— De ce le cari singură?
— Pentru că trebuie duse.
— Și tatăl copilului?
Ileana și-a coborât privirea.
— Nu este aici.
Am simțit ceva greu în piept.
— Cine este?
A ridicat ochii spre mine.
— Tu.
Pentru câteva clipe, nu am mai auzit nimic.
Nici motorul mașinii.
Nici păsările.
Nici pașii oamenilor care treceau pe uliță.
Doar acel cuvânt.
„Tu.”
„Dar tu n-ai vrut să afli”
Am rămas cu privirea lipită de ea.
— Cum adică eu?
Ileana și-a lăsat încet lemnele jos și s-a îndreptat cu greu.
— Copilul este al tău.
— De ce nu mi-ai spus?
A zâmbit amar.
— Ți-am spus.
— Nu mi-ai spus nimic.
— Ba da, Andrei. Dar tu n-ai vrut să afli.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Cum poți să spui asta?
— Am venit după tine. Nu o dată. De două ori. Dar n-am ajuns niciodată să vorbesc cu tine.
În acel moment, Raluca a coborât din mașină și s-a apropiat de noi.
Avea același zâmbet politicos pe care îl folosea în situațiile incomode, dar privirea îi devenise neliniștită.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat rece.
Ileana a privit-o atent.
— Tu ești…
Raluca a râs scurt.
— Cred că mă confunzi.
— Nu te confund deloc. Am fost de două ori la ușa voastră.
Am întors imediat capul spre logodnica mea.
Fața îi albise.
Nu mai părea deloc sigură pe ea.
— Raluca, despre ce vorbește?
— Despre nimic.
— Atunci de ce te-ai schimbat la față?
A ezitat.
— Andrei, nu aici. Hai să plecăm.
— Nu plec nicăieri până nu-mi răspunzi.
Raluca ascunsese adevărul
Ileana și-a ridicat din nou lemnele.
— Nu vreau să vă stric viața. Eu mi-o duc pe a mea.
A făcut câțiva pași spre poartă, dar am oprit-o.
— Stai.
M-am întors spre Raluca.
— A venit sau nu la bloc?
A urmat o tăcere grea.
— Răspunde-mi.
Raluca și-a încrucișat brațele.
— O dată. Poate de două ori.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că n-avea niciun rost.
— N-avea niciun rost?
— A apărut din senin și a spus că este însărcinată cu tine. Ce voiai să fac?
— Să mă chemi!
Raluca și-a ridicat vocea.
— Am crezut că încearcă să te manipuleze.
Ileana s-a întors spre noi.
— Nu încercam să manipulez pe nimeni. Venisem doar să-i spun adevărul.
Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea.
Părea prea obosită chiar și pentru asta.
— Ți-am scris și mesaje, a adăugat.
Mesajele erau acolo
Am scos telefonul aproape fără să-mi dau seama.
Am intrat în cererile de mesaje.
Nu verificasem niciodată acea secțiune.
Și erau acolo.
Trei mesaje de la Ileana.
Primul fusese trimis cu aproape opt luni în urmă:
„Andrei, trebuie să vorbim. E important.”
Al doilea venise câteva zile mai târziu:
„Nu-ți cer nimic. Vreau doar să știi.”
Ultimul mesaj era cel mai scurt:
„Nu mai contează. O să mă descurc singură.”
Am simțit că nu mai pot respira.
Timp de luni întregi fusesem convins că Ileana dispăruse fără explicații. Îmi spusesem că plecase din viața mea și că nu mai voia să audă de mine.
Adevărul era chiar în telefonul meu.
Ea încercase să mă găsească.
Venise până la ușa apartamentului.
Iar femeia cu care urma să mă căsătoresc știa totul.
Am ridicat încet privirea spre Raluca.
— Ai știut.
Nu a răspuns.
— Ai știut tot timpul că urma să am un copil.
— Am făcut-o pentru noi, Andrei.
— Pentru noi?
— Aveam o viață construită. Aveam o nuntă, un viitor. Nu puteam să las o fostă iubită să distrugă totul.
Tot ce pregătisem pentru nuntă nu mai însemna nimic
Am închis ochii.
În acel moment, nu mai vedeam restaurantul rezervat, invitațiile, costumul de mire sau apartamentul nostru.
O vedeam doar pe Ileana.
Singură.
Însărcinată.
Cărând lemne.
Venind zeci de kilometri doar ca să îmi spună că voi deveni tată.
M-am apropiat de ea și i-am luat lemnele din brațe.
— Lasă-le.
— Le duc singură.
— Opt luni le-ai dus singură. De acum, lasă-mă și pe mine.
Ileana m-a privit lung.
În ochii ei nu era bucurie.
Era neîncredere.
— Nu vreau promisiuni, a spus. Dacă rămâi, rămâi cu totul. Dacă pleci, pleacă acum. Copilul acesta are nevoie de un tată, nu de un om care apare doar când îi convine.
Am rămas fără cuvinte.
Nu aveam dreptul să îi cer să aibă încredere în mine după tot ce se întâmplase.
Puteam doar să îi demonstrez.
„Anulează nunta”
În spatele meu, Raluca a apăsat nervoasă pe claxon.
O dată.
Apoi încă o dată.
Am ieșit în curte.
Mă aștepta lângă mașină.
— Hai, Andrei. Termină odată.
Am privit-o câteva secunde.
Femeia din fața mea era aceeași cu care îmi făcusem planuri, dar parcă nu o mai cunoșteam.
— Ia mașina și pleacă.
A clipit surprinsă.
— Ce ai spus?
— Anulează nunta. Îți dau înapoi fiecare leu cheltuit. Dar eu rămân aici.
Raluca a început să râdă.
— O să regreți.
— Poate.
Am privit spre casa Ilenei.
— Dar prefer să regret că am rămas, decât să trăiesc toată viața știind că mi-am abandonat propriul copil.
Raluca s-a uitat la mine câteva clipe, apoi a urcat în mașină.
A plecat fără să se mai întoarcă.
Praful s-a ridicat încet peste uliță.
Ileana nu m-a iertat imediat
M-am întors spre poartă.
Ileana era încă acolo.
Mă privea fără să spună nimic.
— Nu te iert astăzi, mi-a spus.
— Nici nu îți cer asta.
Am lăsat lemnele lângă gard.
— Lasă-mă doar să încep să repar ce am stricat.
— Tu n-ai știut.
— Dar nici nu am încercat să aflu. Am acceptat prea ușor că ai dispărut.
Ileana și-a coborât privirea.
— Am crezut că m-ai ales pe ea.
— Nu am știut că trebuia să aleg. Dar acum știu ce trebuie să fac.
În seara aceea am tăiat lemne până s-a întunecat.
Am reparat poarta care abia se mai ținea într-o balama și am adus apă din fântână.
Ileana nu m-a oprit.
Dar nici nu mi-a spus să rămân.
Am încercat să recuperez timpul pierdut
În zilele următoare, am mers cu ea la medic.
Am aflat că sarcina evolua bine, dar că Ileana trebuia să se odihnească mai mult.
Lucrase aproape până în ultima lună.
Nu avea cine să o ajute în fiecare zi, iar părinții ei erau bolnavi și locuiau în alt sat.
Am început să fac drumuri între oraș și sat.
La început, dormeam în casa părinților mei.
Ileana nu era pregătită să mă lase să intru din nou în viața ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am acceptat.
Îi aduceam cumpărături, o însoțeam la controale și mă ocupam de lucrurile grele din gospodărie.
Uneori vorbeam puțin.
Alteori deloc.
Dar eram acolo.
Nu i-am mai promis nimic.
Am încercat să îi arăt.
Am fost lângă ea când s-a născut fetița noastră
Câteva săptămâni mai târziu, Ileana m-a sunat în toiul nopții.
— Cred că a început.
Am ajuns la ea cât de repede am putut și am dus-o la spital.
În sala de așteptare, m-am plimbat ore întregi fără să pot sta locului.
Când asistenta a ieșit și mi-a spus că aveam o fetiță sănătoasă, am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Am intrat în salon și am văzut-o pe Ileana ținând copilul la piept.
Era obosită, dar zâmbea.
M-am apropiat încet.
— Vrei să o ții? m-a întrebat.
Am luat fetița în brațe.
Era atât de mică, încât îmi era teamă să respir.
Atunci am înțeles cât de aproape fusesem să pierd totul fără să știu măcar că exista.
Nu puteam recupera lunile în care Ileana fusese singură.
Nu puteam șterge frica, oboseala și drumurile făcute de ea până la ușa mea.
Dar puteam avea grijă să nu mai pierd nicio zi de atunci înainte.
Iar asta am făcut.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
