Ana Sasu
Mama mea a avut grijă de fiul meu, Matei, încă din primele luni de viață. Niciodată nu mi-a cerut bani și, dacă încercam să-i las ceva pentru mâncare sau pentru cheltuieli, se supăra.
— Sunt bunica lui, nu bona voastră, îmi spunea de fiecare dată.
Tocmai de aceea, în ziua în care mi-a cerut pentru prima oară 200 de lei ca să stea câteva ore cu nepotul ei, am fost convinsă că glumește.
Nu glumea.
Iar în următoarele săptămâni lucrurile au devenit și mai ciudate.
Mama voia mereu exact 200 de lei. În numerar. Indiferent dacă Matei stătea la ea o oră sau o zi întreagă.
La început am acceptat.
Apoi am început să mă enervez.
În cele din urmă am decis că nu-l mai las deloc la ea.
Credeam că mama devenise zgârcită sau că încerca să profite de noi.
Adevărul, pe care aveam să-l aflu câteva săptămâni mai târziu, m-a făcut să-mi fie rușine de fiecare gând rău pe care îl avusesem despre ea.
Mă numesc Andreea, am 35 de ani și sunt căsătorită cu Radu de aproape zece ani.
Fiul nostru, Matei, are șapte ani și este singurul copil.
Mama mea, Elena, are 66 de ani și locuiește la aproximativ cincisprezece minute de noi, în aceeași casă în care am crescut eu.
Este pensionară.
A lucrat aproape treizeci de ani ca secretară într-o școală generală și nu a fost niciodată o femeie bogată.
Dar a știut întotdeauna să se descurce.
Mama era genul de om care nu arunca nimic dacă putea fi reparat.
Spăla pungile de plastic mai groase și le punea la uscat.
Repara fermoarele în loc să cumpere alte haine.
Avea borcane vechi transformate în recipiente pentru orez, zahăr și paste.
Și dacă vedea lumina aprinsă într-o cameră goală, putea să-ți țină un discurs de zece minute despre factura la electricitate.
Cu toate acestea, cu Matei era complet diferită.
Pentru nepotul ei, nu părea să existe economie.
Îi cumpăra cărți.
Îi cumpăra puzzle-uri.
Îi ținea în congelator crochetele lui preferate de pui, în formă de dinozaur.
Avea o cutie întreagă cu creioane colorate doar pentru el.
În baie păstra încă scăunelul pe care îl folosise Matei când era mai mic ca să ajungă la chiuvetă.
Când îi spuneam să-l arunce, ridica din umeri.
— Lasă-l acolo. Poate mai are nevoie.
— Mamă, are șapte ani.
— Și? Tot copil este.
Râdeam.
Așa fusese mereu relația lor.
Mama aproape că se supăra dacă nu-l lăsam pe Matei la ea
Când Matei era bebeluș, mama venea singură la noi și ne trimitea afară.
— Mergeți la film. Mergeți la cină. Mergeți oriunde. Eu stau cu copilul.
Uneori chiar mă simțeam vinovată.
— Mamă, nu vreau să te obosesc.
— Andreea, am crescut un copil. Cred că pot supraviețui două ore cu nepotul meu.
Dacă eu și Radu angajam o bonă pentru câteva ore, mama aproape se simțea insultată.
— Ce sunt eu, o străină?
— Nu, mamă.
— Atunci de ce plătiți pe altcineva?
Ani întregi, aceasta fusese regula.
Dacă aveam nevoie de ajutor și mama era liberă, Matei mergea la ea.
Niciodată nu acceptase bani.
Nici măcar atunci când rămânea peste noapte.
Până într-o joi, cu aproximativ două luni înainte să aflu adevărul.
Radu trebuia să rămână peste program, iar eu aveam o ședință la școala lui Matei care urma să se termine târziu.
Am sunat-o pe mama.
— Poate să vină Matei la tine după școală?
— Sigur.
— Îl iau pe la opt și jumătate.
— Perfect.
Apoi, ca și cum și-ar fi amintit ceva lipsit de importanță, a adăugat:
— Să-mi aduci și 200 de lei când vii.
Am început să râd.
— Pentru ce?
— Pentru că stau cu Matei.
Am continuat să râd câteva secunde.
Mama tăcea.
— Vorbești serios?
— Da.
— Vrei 200 de lei ca să stai cu nepotul tău?
— Da.
Am crezut că este o glumă ciudată.
— Mamă, de când?
— De acum.
— De ce?
— Așa am decis.
Tonul ei se schimbase.
Nu mai era cald.
Era aproape defensiv.
— Nu înțeleg.
— Dacă nu îți convine, poți chema pe altcineva.
Replica m-a rănit.
Nu pentru că mă așteptam ca mama să-mi crească gratuit copilul.
Nu era obligația ei.
Dar după șapte ani în care aproape mă certa dacă nu îl aduceam la ea, schimbarea părea inexplicabilă.
Aveam însă nevoie de ajutor.
Așa că i-am dus cei 200 de lei.
Cererea nu a fost un caz izolat
În săptămâna următoare, am avut o programare la dentist.
Matei a stat două ore la mama.
200 de lei.
Altă dată, eu și Radu am mers la o aniversare.
Matei a dormit la ea.
200 de lei.
Apoi am avut o întâlnire la serviciu.
Matei a stat doar o oră și jumătate.
Tot 200 de lei.
După a patra oară, Radu a ridicat o sprânceană.
— Cred că ar trebui să o întrebi dacă are probleme cu banii.
— Am întrebat.
— Și?
— Spune că nu.
Nu părea să mintă.
Casa ei era achitată.
Avea pensie.
Nu avea datorii, din câte știam.
Nu cumpăra lucruri scumpe.
Nu pleca în vacanțe.
Nu avea vreo pasiune costisitoare.
Mai ciudat era că voia banii numai în numerar.
Odată am vrut să-i fac transfer.
— Nu. Cash.
— De ce?
— Pentru că așa vreau.
Începusem să mă simt jignită.
Aveam senzația că mama transformase relația cu propriul nepot într-un serviciu.
În seara în care am decis că nu-l mai las la ea
Totul a explodat într-o sâmbătă.
Eu și Radu fuseserăm invitați la nunta unor prieteni.
Matei rămăsese la mama.
Când am ajuns să-l luăm, în jurul orei zece și jumătate, dormea pe canapea.
Era învelit cu o pătură albastră, veche, pe care o folosisem și eu în copilărie.
L-am luat în brațe.
Radu i-a strâns lucrurile.
Când eram aproape de ușă, mama mi-a spus:
— Ai uitat ceva.
M-am uitat la ea.
Știam.
Am deschis portofelul.
Aveam o bancnotă de 100 și una de 500.
— N-am fix. Îți aduc restul mâine.
— Am nevoie în seara asta.
M-am uitat lung la ea.
— Mamă, nu poți aștepta până dimineață?
— Nu.
— Serios?
— Serios.
M-am enervat.
— Ce se întâmplă cu tine?
— Nimic.
— Atunci de ce ai nevoie atât de urgent de 200 de lei?
Mama a aruncat o privire spre Matei.
— Vorbim altă dată.
Până la urmă i-am dat 500.
Mama s-a dus imediat în dormitor și s-a întors cu 300 de lei.
Avea restul exact.
În mașină, eu fierbeam.
— Gata, i-am spus lui Radu.
— Ce?
— Nu-l mai las la ea.
— Ești sigură?
— Da. Dacă tot plătim, prefer să plătesc o bonă.
Radu nu m-a contrazis.
Timp de trei săptămâni nu am mai rugat-o deloc pe mama să stea cu Matei.
Mama a fost cea care a cedat prima
După aproape o săptămână, mama m-a sunat.
— Ce face Matei?
— Bine.
— Nu mai vine pe la mine?
— Suntem ocupați.
A doua săptămână, a sunat din nou.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu.
— Atunci de ce nu îl mai aduci?
Am evitat subiectul.
În a treia săptămână, nu a mai ocolit.
— Ești supărată din cauza banilor?
— Tu ce crezi?
Mama a rămas tăcută.
— Andreea, te rog să nu-l ții pe Matei departe de mine din cauza asta.
— Atunci nu-mi mai cere bani.
A urmat o pauză lungă.
Apoi a spus:
— Nu pot.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Cum adică nu poți?
— Nu pot să renunț la cei 200 de lei.
— De ce?
Din nou tăcere.
Apoi vocea ei s-a schimbat.
— Pentru că banii nu sunt pentru mine.
Am simțit imediat că ceva era în neregulă.
— Atunci pentru cine sunt?
— Vino mâine la mine. Singură.
— Mamă, mă sperii.
— Nu e nimic rău. Promit.
— Atunci spune-mi acum.
— Vreau să-ți arăt.
Am dormit foarte puțin în noaptea aceea.
Pe masa din bucătărie era o cutie pe care nu o mai văzusem niciodată
A doua zi dimineață am mers la mama.
Mă aștepta în bucătărie.
Pe masă se aflau un dosar albastru și o cutie metalică.
— Stai jos.
— Ce este asta?
— Deschide cutia.
Am ridicat capacul.
Înăuntru erau plicuri.
Multe.
Pe fiecare era scrisă o dată și o sumă.
„200 lei.”
„200 lei.”
„200 lei.”
Am recunoscut zilele.
Erau zilele în care îl lăsasem pe Matei la ea.
— Nu ai cheltuit banii?
— Nu.
— Atunci de ce îi iei?
Mama a deschis dosarul.
Mi-a întins un extras bancar.
Am văzut o sumă și am rămas fără cuvinte.
Era mult mai mare decât cei aproximativ 1.000 de lei pe care i-i dădusem eu până atunci.
— Ce sunt banii ăștia?
— Ai lui Matei.
— Cum adică?
— Sunt economiile lui.
Am ridicat privirea.
— De când?
— Din săptămâna în care s-a născut.
Am crezut că nu aud bine.
Mama economisise pentru el timp de șapte ani.
Lunar.
Uneori câte 100 de lei.
Uneori 200.
Când primea ceva în plus, punea mai mult.
De ziua lui, dacă rudele îi dădeau bani și noi spuneam că nu are nevoie de nimic, mama adăuga și ea o sumă.
Totul ajungea acolo.
— Pentru ce strângi?
— Pentru când va avea nevoie.
— Pentru facultate?
— Poate.
A ridicat din umeri.
— Pentru facultate. Pentru chirie. Pentru o mașină. Pentru un avans la o locuință. Nu știu ce viață va avea.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Dar de ce ai început să ne ceri nouă bani?
Mama și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-am dat seama că nu mai sunt tânără.
— Mamă…
— Sunt bine. Nu te speria.
Apoi mi-a povestit.
Cu câteva luni înainte fusese la niște analize de rutină.
Nu avea nimic grav.
Medicul îi spusese însă că trebuie să aibă mai multă grijă de ea, să se odihnească și să-și accepte vârsta.
Cuvintele îl speriaseră mai tare decât recunoștea.
— M-am întors acasă și m-am uitat la contul ăsta.
Am tăcut.
— Și m-am gândit: dacă într-o zi eu nu mai sunt, cine continuă?
Mi-au dat lacrimile.
— Nu spune asta.
— Toți ajungem acolo, Andreea.
Mi-a atins mâna.
— Nu sunt tristă. Doar realistă.
Apoi a continuat:
— Ți-am spus de multe ori să puneți bani deoparte pentru Matei.
Am zâmbit amar.
Era adevărat.
— Și eu ce spuneam?
Mama mi-a imitat vocea:
— „De luna viitoare, mamă.”
Am izbucnit în râs.
— Chiar așa spuneam?
— De cel puțin douăzeci de ori.
Avea dreptate.
Eu și Radu câștigam decent, dar banii dispăreau mereu.
Rate.
Facturi.
Haine.
Vacanțe.
Reparații.
Mereu exista ceva.
— Așa că te-ai gândit să mă taxezi?
Mama a zâmbit.
— M-am gândit că dacă îți cer să pui 200 de lei deoparte pentru viitorul copilului, găsești zece motive să amâni.
— Mulțumesc pentru încredere.
— Dar dacă ai nevoie să pleci la nuntă și îți cer 200 de lei pentru babysitting, îi găsești imediat.
M-am uitat la ea câteva secunde.
— Mamă, asta e manipulare.
— Este.
— Și recunoști?
— Da.
Apoi a zâmbit.
— Dar una bine intenționată.
Nu m-am putut abține și am început să râd.
Mai exista însă o surpriză
Am arătat spre suma din cont.
— Tot nu înțeleg. Aici sunt mult mai mulți bani decât credeam.
— Pentru că nu sunt doar de la mine.
— Atunci?
Mama a scos din dosar încă o hârtie.
— Tatăl tău a început.
Am încremenit.
Tata murise când Matei avea numai doi ani.
Fusese bunicul care îl ținea ore întregi în brațe.
Îi construise primul leagăn în curte.
Îi cumpărase prima bicicletă fără pedale.
— Tata?
Mama a dat din cap.
— Când ai venit de la maternitate, a zis că vrea să pună deoparte câte 100 de lei pentru fiecare lună din viața lui Matei.
Mi-am dus mâna la gură.
— De ce nu mi-ați spus?
— Pentru că tata nu voia.
Mama a zâmbit.
— Spunea că un cadou e mai frumos când nu îl aștepți.
Primele economii fuseseră ale tatălui meu.
După ce el murise, mama continuase.
Pentru amândoi.
Atunci am început să plâng.
Nu mai puteam să mă opresc.
Mama s-a ridicat și m-a îmbrățișat.
Pentru câteva minute am redevenit copilul care plângea în bucătăria casei în care crescuse.
— Îmi pare rău, i-am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că am crezut că…
Nu am putut termina.
Mama știa.
— Că am devenit o bătrână zgârcită?
Am râs printre lacrimi.
— Cam așa.
— E în regulă.
— Nu, nu este.
— Ba este. Eu am făcut totul să pară exact așa.
Am rămas mult timp la masa aceea.
Apoi am luat telefonul și l-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vii aici.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Dar vreau să vezi ceva.
Când i-am arătat dosarul, a rămas tăcut.
Apoi s-a uitat la mama.
— Deci dumneavoastră ne luați bani ca să-i puneți deoparte pentru copilul nostru?
— Da.
Radu a început să râdă.
— Este cea mai complicată metodă de economisire pe care am văzut-o vreodată.
Mama a ridicat din umeri.
— Dar funcționează.
Am decis să continuăm jocul mamei
În seara aceea, eu și Radu am luat o decizie.
Am deschis un cont separat pentru Matei.
Am stabilit o sumă lunară care se transferă automat.
Indiferent dacă avem alte cheltuieli.
Indiferent dacă plecăm în concediu.
Indiferent dacă apare ceva neprevăzut.
Banii pentru el pleacă primii.
Mama a fost încântată.
Dar asta nu a însemnat că a renunțat la taxa ei.
La câteva zile după ce aflasem adevărul, l-am lăsat din nou pe Matei la ea.
Când am venit să-l iau, mama stătea în ușă.
M-am uitat la ea.
Ea s-a uitat la mine.
A întins mâna.
— Ce?
— Știi ce.
— Mamă, acum știu unde ajung banii.
— Și asta schimbă ceva?
Am râs și am scos 200 de lei.
I-a luat foarte serioasă.
— Mulțumesc.
Matei a apărut în spatele ei.
— Mami, pot dormi aici sâmbătă?
— Dacă bunica vrea.
Mama a răspuns imediat:
— Sigur că vreau.
Apoi s-a uitat la mine.
— Dar noaptea întreagă costă mai mult.
— Cât?
S-a prefăcut că se gândește.
— 300.
— Mamă!
Matei ne privea nedumerit.
— Ce costă?
Mama l-a luat de mână.
— Nimic important. Hai să-ți pui geaca.
Ce s-a întâmplat câțiva ani mai târziu
Anii au trecut.
Matei a crescut.
Mama a continuat să economisească.
Noi la fel.
Când Matei a împlinit 18 ani, mama l-a chemat în aceeași bucătărie.
Eu și Radu eram acolo.
Pe masă se afla dosarul albastru.
Mama îl păstrase.
— Ce-i asta? a întrebat Matei.
— Cadoul nostru pentru tine.
— Al vostru?
Mama s-a uitat spre fotografia tatălui meu, aflată pe dulap.
— Al nostru, al părinților tăi și al bunicului tău.
Matei a deschis dosarul.
Când a văzut suma, a rămas fără cuvinte.
Nu era o avere.
Dar era suficientă pentru a-i oferi un început serios.
O parte din facultate.
Chirie.
Un fond de siguranță.
Matei s-a uitat la noi.
— Ați strâns toate astea pentru mine?
Mama a dat din cap.
— De când erai cât o pâine.
El a început să râdă.
Apoi s-a ridicat și a îmbrățișat-o.
— Mulțumesc, bunico.
Mama și-a șters repede o lacrimă.
— Să nu-i cheltui pe prostii.
— Promit.
— Și să nu cumperi o mașină prea scumpă.
— Bine.
— Și…
Am râs.
— Mamă, lasă-l să respire.
În ziua aceea i-am spus lui Matei și povestea celor 200 de lei.
A râs aproape cinci minute.
— Deci tu plăteai ca eu să stau la bunica?
— Da.
— Și banii ajungeau tot la mine?
— Exact.
S-a uitat la mama.
— Bunico, ești genială.
Mama a zâmbit mulțumită.
— În sfârșit cineva apreciază sistemul.
Uneori mă gândesc la cât de furioasă eram în seara în care mama a insistat să-i dau cei 200 de lei.
Eram convinsă că înțeleg situația.
Credeam că văd o femeie care începuse să pună bani înaintea familiei.
În realitate, mama făcea exact opusul.
Lua câte puțin din prezent ca să construiască viitorul nepotului ei.
Și o făcea în felul ei.
Puțin încăpățânat.
Puțin exagerat.
Și, trebuie să recunosc, destul de ingenios.
Astăzi, în familia noastră există încă o glumă.
Când cineva îi cere mamei un favor, ea întinde uneori mâna și spune:
— 200 de lei.
Toată lumea râde.
Iar Matei râde cel mai tare.
Pentru că acum știe că, în casa bunicii lui, acei 200 de lei nu au însemnat niciodată prețul iubirii.
Au fost doar felul ei de a pune iubirea deoparte pentru mai târziu.
