Grigore Madalina
Mama mea, Doina, avea 72 de ani când l-a cunoscut pe Sorin.
După moartea tatălui meu, cu aproape șase ani înainte, eram convinsă că nu va mai lăsa niciodată pe cineva să se apropie atât de mult de ea. Fusese căsătorită aproape patruzeci de ani și, deși nu vorbea des despre singurătate, o vedeam în felul în care lăsa televizorul pornit chiar și atunci când nu-l urmărea sau în modul în care inventa motive ca să ne cheme la ea.
Apoi a apărut Sorin.
Era cu aproape zece ani mai tânăr decât mama, elegant, politicos și surprinzător de atent. Îi aducea flori fără să fie vreo aniversare, îi repara câte ceva prin casă fără să transforme gestul într-o demonstrație și o asculta când povestea pentru a zecea oară aceeași întâmplare din tinerețe.
La început, mama părea întinerită.
Dar după câteva luni am observat ceva ciudat.
În fiecare duminică, atunci când ne strângeam la masa de familie, Sorin pleca înainte de desert.
Nu uneori.
Nu când avea o urgență.
De fiecare dată.
La 19:30 se uita la ceas, își lua sacoul și servieta și spunea:
— Trebuie să plec.
Mama încerca să zâmbească.
— Nici măcar nu guști prăjitura?
— Data viitoare.
Numai că „data viitoare” nu venea niciodată.
Plecările lui au început să o neliniștească pe mama
La început, nimeni nu a insistat.
Sorin spunea că are niște obligații personale și că preferă să nu vorbească despre ele.
Mama a acceptat explicația.
Apoi au trecut săptămânile.
Duminică după duminică, scenariul se repeta.
Uneori mama făcea plăcintă cu mere. Alteori tort de ciocolată sau cozonac. Sorin stătea cu noi la masă, râdea, vorbea cu nepoata mea Mara, apoi, aproape exact la aceeași oră, devenea neliniștit.
La 19:25 începea să privească spre ceas.
La 19:30 se ridica.
— Îmi pare rău, Doina. Trebuie să plec.
Mama nu spunea nimic până când ușa se închidea.
Abia atunci ofta.
Într-o seară, după ce el plecase, mi-a șoptit:
— Cristina, tu crezi că există altcineva?
— De ce spui asta?
— Pentru că nu-mi spune unde merge.
— Poate chiar are ceva personal.
Mama și-a strâns mâinile în poală.
— Un om care te iubește nu dispare în fiecare duminică la aceeași oră și apoi refuză să-ți spună unde merge.
Nu știam ce să-i răspund.
Sorin nu părea genul de bărbat care să ducă o viață dublă.
Dar, în același timp, secretul lui devenea tot mai greu de ignorat.
Mama încercase să-l întrebe direct.
— Sorin, unde mergi?
— Am ceva de rezolvat.
— În fiecare săptămână?
— Da.
— Cu cine?
Atunci el devenise defensiv.
— Doina, te rog. Ai încredere în mine.
Numai că încrederea devine greu de păstrat atunci când cineva îți cere să nu pui întrebări.
Nepoata mea a făcut ceea ce noi nu avuseserăm curaj să facem
Mara avea 18 ani și era extrem de apropiată de bunica ei.
O deranja să o vadă pe mama suferind.
Într-o duminică, după o altă plecare grăbită a lui Sorin, Mara a dispărut și ea pentru aproape două ore.
Când s-a întors, era palidă.
Avea ochii roșii și ținea în mână servieta lui Sorin.
Am rămas fără cuvinte.
— Mara, ce-ai făcut?
A început imediat să plângă.
— L-am urmărit.
Mama s-a ridicat brusc.
— Ai făcut ce?
— Am chemat un taxi și am mers după el.
— Mara!
— Bunico, nu mai suportam să te văd așa.
A pus servieta pe masă.
— Și asta?
Mara și-a șters lacrimile.
— Era în mașină. Am luat-o.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ai furat servieta unui om?
— Știu că am greșit.
Mama nu mai asculta.
Privea fix obiectul aflat pe masă.
După câteva secunde, a deschis-o.
Înăuntru erau zeci de plicuri.
Fiecare avea câte un nume scris de mână.
Unele conțineau bani.
Altele aveau bonuri, rețete medicale sau bilețele.
Mama a luat primul plic.
Pe el scria:
„Adriana — medicamente, aprilie.”
Înăuntru se aflau 1.200 de lei și o rețetă de la oncologie.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
Mara a început să plângă și mai tare.
— S-a dus la un centru.
— Ce fel de centru?
— Pentru oameni bolnavi, cred.
Mama răsfoia deja celelalte plicuri.
„Vasile — recuperare.”
„Doamna Petrescu — cumpărături.”
„Bogdan — kinetoterapie.”
Apoi am găsit fotografiile.
O fotografie părea să confirme cea mai mare teamă a mamei
Într-una dintre poze, Sorin apărea în fața unei clădiri vechi, alături de mai multe persoane.
În alta ținea de mână un băiat aflat într-un scaun rulant.
Dar fotografia care a schimbat imediat atmosfera din cameră era alta.
Sorin îmbrățișa o femeie foarte slabă, cu o eșarfă pe cap.
Mama s-a uitat la Mara.
— Ai văzut-o?
Mara a dat încet din cap.
— Era acolo.
— Ce făcea?
— L-a îmbrățișat.
Mama a încremenit.
Am văzut cum îi dispare culoarea din obraji.
— Știam eu…
— Mamă, încă nu știm cine este.
— Șase luni, Cristina.
Și-a scos ochelarii și i-a pus pe masă.
— Șase luni m-a făcut să mă simt vinovată pentru că puneam întrebări.
Exact atunci s-a auzit soneria.
Nimeni nu s-a mișcat.
A urmat o bătaie puternică în ușă.
— Doina?
Era Sorin.
Am deschis.
Stătea în fața ușii palid, fără servietă.
Când a văzut-o pe masă, și-a închis ochii.
— Mara m-a urmărit.
— Da.
— Și mi-a luat servieta.
— Da.
S-a uitat către ea.
— Nu sunt supărat pe tine.
— Ar trebui să fii, i-am spus. Eu sunt.
Sorin a intrat încet în casă.
Mama ținea încă plicul în mână.
— Cine este Adriana?
Sorin s-a oprit.
— Doina…
— Cine este Adriana?
A urmat o tăcere lungă.
Apoi a răspuns:
— Sora mea.
Secretul pe care Sorin îl ascunsese ani întregi
Mama a clipit de câteva ori.
Sorin s-a așezat.
— Cred că a venit momentul să vă spun tot.
Cu nouă ani înainte, sora lui mai mică, Adriana, fusese diagnosticată cu o formă gravă de cancer.
Soțul ei murise cu câțiva ani înainte, iar femeia rămăsese singură cu doi copii și cu datorii uriașe.
Sorin începuse să-i plătească tratamentele.
Mai întâi își folosise economiile.
Apoi vânduse lucruri.
În cele din urmă ajunsese să investească aproape tot ce avea în încercarea de a-i oferi surorii sale o șansă.
În lunile petrecute prin spitale cunoscuse însă și alte familii.
Părinți care nu aveau bani pentru transport.
Oameni în vârstă care își împărțeau tratamentul pentru a-l face să ajungă mai multe zile.
Familii care nu-și permiteau recuperarea după operații.
După moartea Adrianei, Sorin nu reușise pur și simplu să uite toate acele persoane.
Împreună cu câțiva prieteni, înființase un mic program de sprijin.
Nu era o organizație mare.
Nu avea campanii la televizor.
Nu existau fotografii cu cecuri uriașe sau evenimente luxoase.
În fiecare săptămână, voluntarii strângeau bani, cumpărau medicamente și sprijineau câteva familii.
Sorin era omul care ținea evidența sumelor și pregătea plicurile.
— De asta pleci la 19:30? am întrebat.
A dat din cap.
— La ora opt începe distribuirea. Mulți voluntari vin după serviciu. Eu trebuie să ajung înainte.
Mama îl privea fără să înțeleagă.
— Atunci de ce m-ai mințit?
Sorin și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost rușine.
Adevărul despre viața lui era diferit de ceea ce credea mama
— Rușine de ce? a întrebat mama.
Sorin și-a împreunat mâinile.
— Pentru că nu mai sunt omul pe care îl crezi.
Apoi ne-a spus restul.
Avusese cândva o firmă prosperă.
O pierduse aproape complet în anii în care plătise tratamentele Adrianei.
Casa despre care vorbise uneori nu-i mai aparținea.
Locuia într-un apartament modest aflat chiar deasupra centrului.
Mașina elegantă cu care venea era a companiei pentru care lucra.
Iar servieta scumpă pe care o purta în fiecare zi avea aproape douăzeci de ani.
— Când te-am cunoscut, i-a spus mamei, aveai casa ta, familia ta și viața ta. Erai atât de sigură pe tine. Mi-a fost frică să-ți spun că o mare parte din ceea ce câștig în plus ajunge acolo. M-am temut că o să crezi că sunt un om cu probleme.
Mama s-a uitat la el câteva secunde.
Apoi a spus:
— Sorin, eu am fost căsătorită aproape patruzeci de ani cu un bărbat care își lipea singur pantofii ca să nu cumpere alții.
Sorin a zâmbit pentru prima dată.
Numai Mara încă nu era liniștită.
— Dar femeia?
Sorin s-a întors spre ea.
— Ce femeie?
— Cea care te-a îmbrățișat.
În clipa aceea, a înțeles.
— Nicoleta.
A scos telefonul și ne-a arătat o fotografie.
Era aceeași femeie.
Lângă ea se afla un băiat de aproximativ zece ani.
— Fiul ei se numește Rareș și urmează un tratament foarte greu. În ziua aceea tocmai primise rezultate mai bune la analize. Programul nostru îi ajutase cu transportul și cu o parte din cheltuieli. M-a îmbrățișat fiindcă era fericită.
Mara și-a acoperit fața cu palmele.
— Doamne… Eu am crezut că…
Sorin s-a apropiat de ea.
— Ai vrut să-ți protejezi bunica.
Mara a ridicat ochii.
— Și ți-am furat servieta.
— Da. Pentru asta vom avea o discuție separată.
A râs printre lacrimi.
Pentru câteva clipe, tensiunea s-a risipit.
Dar mama avea încă o întrebare.
„De ce nu m-ai dus niciodată acolo?”
Mama îl privea pe Sorin.
— Mai este ceva.
— Știu.
— Nu. Vreau să știu de ce nu m-ai dus niciodată la centru.
Sorin a rămas tăcut.
Apoi a spus încet:
— Pentru că locul acela este ultima parte din viața mea pe care încă o împart cu Adriana. După ce a murit, centrul a devenit felul meu de a păstra ceva din ea. Cred că mi-a fost frică să las pe cineva nou să intre acolo.
Mama s-a apropiat.
— Nu sunt geloasă pe sora ta moartă, Sorin.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Acum știu.
Mama s-a întors spre masă.
Pe blat se afla tortul de ciocolată pe care îl pregătise pentru seara aceea.
Era neatins.
— Cât durează programul vostru?
Sorin s-a uitat la ceas.
— Până pe la zece.
Mama a ridicat tortul.
— Atunci mergem.
— Unde?
— La centru.
Sorin a rămas nemișcat.
Mama i-a întins servieta.
— Tu duci plicurile. Eu duc desertul.
În seara aceea am înțeles cine era cu adevărat Sorin
Am mers cu toții.
Centrul se afla într-o clădire modestă, într-un cartier liniștit. Nimic spectaculos din exterior.
Înăuntru erau aproape douăzeci de persoane.
Și acolo l-am văzut pentru prima dată pe adevăratul Sorin.
Îi cunoștea pe toți după nume.
Știa cine avea nevoie de medicamente.
Știa cine trebuia să ajungă la spital în săptămâna următoare.
Știa cine nu avea bani pentru transport.
Știa ce copil urma să dea un examen.
Știa cine primise rezultate bune și cine avea nevoie doar de cineva care să stea zece minute lângă el.
La un moment dat a apărut Nicoleta.
Când l-a văzut pe Sorin, l-a îmbrățișat.
De data aceasta, mama era lângă el.
Sorin le-a făcut cunoștință.
— Nicoleta, ea este Doina.
Femeia a zâmbit larg.
— În sfârșit!
Mama a ridicat o sprânceană.
— În sfârșit?
Nicoleta a râs.
— Vorbește despre dumneavoastră în fiecare săptămână.
Mama s-a întors spre Sorin.
El se înroșise.
La aproape zece seara, am găsit-o pe mama împărțind ultimele felii de tort copiilor.
Sorin stătea la celălalt capăt al încăperii și o privea.
Atunci mi-am dat seama că problema nu fusese faptul că bărbatul avea o viață secretă.
Problema era că îi fusese prea teamă să creadă că mama îl putea iubi și după ce avea să afle adevărul despre el.
Trei luni mai târziu, mama mergea deja cu Sorin la centru în fiecare duminică.
Iar regula de la 19:30 nu s-a schimbat.
La mesele de familie, exact înainte de desert, Sorin se uită în continuare la ceas.
Doar că acum mama își ia geanta, se ridică lângă el și spune:
— Hai, Sorin. Ne așteaptă oamenii.
Iar desertul?
De atunci îl iau la pachet.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
