Mirela Loșniță
Lumina dimineții se strecura printre perdelele grele, așezându-se pe chipul blând al micuței Lili. Maya o ținea strâns la piept, cu ochii închiși, ascultându-i respirația liniștită. Totul părea desprins dintr-un vis. Și totuși, în aer plutea o tensiune pe care nu știa cum să o numească.
Menajera și copilul miliardarului
„Nu acum,” își șopti, privindu-și fetița adormită. „Nu când ea doarme…”
Dar liniștea fu spartă brusc. Nathaniel apăru în prag, cu fața încordată și ochii umbriți de neliniște. Ținea în mână o scrisoare șifonată, iar pasul lui grăbit părea să aducă vești pe care Maya nu era pregătită să le audă.
— Maya… trebuie să știi ceva, rosti el, cu vocea stinsă. Nu ești doar femeia care are grijă de copilul meu. Ești… mai mult decât atât.
Ea îl privi confuză, strângând fetița mai aproape, ca pentru a o proteja.
— Ce vrei să spui?
Nathaniel oftă adânc și, pentru prima dată, părea vulnerabil.
— Lili… nu e doar fiica mea. Mama ei… a plecat. A fugit cu altcineva. Copilul n-a cunoscut brațe calde. Până la tine. Tu i-ai oferit ceea ce eu nu am știut să dau.
Maya simți cum îi ard obrajii. Ani întregi fusese tratată ca o umbră, ca o prezență mută și invizibilă. Și totuși, acum, în ochii lui Nathaniel, vedea altceva: teamă, recunoștință și poate chiar începutul unei schimbări.
Se ridică încet, așezând cu grijă copilul în pătuț.
— N-am făcut-o pentru tine, spuse ea, cu voce tremurândă. Am făcut-o pentru ea. Copiii simt cine îi iubește cu adevărat. Și eu… eu știu cum e să nu te vrea nimeni.
Nathaniel rămase tăcut câteva clipe, apoi se apropie și, pentru prima dată, îngenunche lângă pătuț. Întinse mâna, iar Lili, în somn, îi apucă degetul. Privirea bărbatului se înmuie.
— Nu știu să fiu tată, mărturisi el.
Maya îl privi direct, fără să clipească.
— Atunci învață. Dar să știi… nu singur. Aici, la noi, copiii cresc cu povești, cu cântece de leagăn, cu bunici care îi mângâie și îi învață ce-i bine. Eu n-am avut nimic din toate astea. Doar muncă și tăcere. Dar ea… ea merită mai mult. Merită să simtă că are un acasă.
Cuvintele ei cădeau în cameră ca un jurământ. În liniștea care a urmat, Nathaniel părea că ascultă nu doar vocea Mayei, ci și ecoul unei vieți simple, în care familia era totul. O viață pe care o uitase și pe care, poate, nici nu o cunoscuse vreodată.
Pentru prima dată, nu mai conta nimic altceva. Nu banii, nu puterea, nu titlurile. Tot ce conta era acel copil care avea nevoie de dragoste. Și doi oameni care trebuiau să decidă dacă pot să i-o ofere.
Maya simți cum sufletul i se liniștește. Nu era iubire între ei. Nu încă. Dar era începutul unei vindecări. Lili zâmbea în somn, ca și cum ar fi știut că lumea din jurul ei se clădea din nou.
Și atunci Maya înțelese: uneori, viața aduce împreună suflete pierdute nu ca să se rănească, ci ca să se vindece unul prin celălalt.
În acea casă rece, pentru prima dată după mult timp, se aprinsese din nou focul unui cămin adevărat.
