Roxana
Am întâlnit de-a lungul vieții tot felul de femei. Elegante, tăcute, zgomotoase, nesigure, fascinante. Unele care m-au inspirat, altele care m-au epuizat. Dar foarte puține care au reușit — în doar două minute — să-mi testeze limitele bunului-simț, răbdarea și în același timp… să-mi dea o lecție de prezență de sine.
Se întâmpla într-o marți. Bistrotul meu, acel colț de liniște cu tavan înalt și miros de levănțică, forfotea de oameni. Eu, în uniforma mea simplă — alb, cu șorț bleumarin, părul strâns într-un coc lejer. Eram în zona de bar, în spatele espressoarelor, când am simțit o privire care mă dezbrăca. Nu în sensul acela. Mă analiza. Mă măsura.
M-am întors și am văzut-o: rochie roșie mulată, pantofi cu toc ascuțit, sprâncenele ridicate într-o semiarcă de dezaprobare. Nu avea nevoie să spună nimic — dar a făcut-o.
„Tu lucrezi aici?”, m-a întrebat pe un ton care voia să pară amabil, dar mirosea a superioritate de la o poștă. I-am zâmbit și i-am spus „Da, pot să vă ajut cu ceva?”.
Și atunci a venit:
„Uite, o să sune ciudat, dar ai putea… nu știu… să-ți schimbi puțin coafura? Sau poate uniforma? E cam… atrăgătoare. Prietenul meu se uită cam insistent și aș prefera să nu fie distras.”
Am clipit de două ori. N-am spus nimic. Îmi venea să râd. Apoi să-i dau o lecție. Apoi iar să râd.
Dar m-am abținut.
Femeile care se tem de alte femei
Nu e prima oară când văd nesiguranța mascată în control. Nici când frumusețea uneia este percepută ca o amenințare de alta. Mi s-a întâmplat și mie, în tinerețe, când intram într-o cameră și simțeam instantaneu că prezența mea era o problemă pentru altcineva.
Dar de data asta, era altfel. Era ca și cum aș fi asistat la un mic act de teatru prost regizat: o femeie venită să impresioneze, într-un loc pe care nu îl înțelegea, simțindu-se amenințată de… o ospătăriță. Sau cel puțin așa credea ea.
Pentru că nu știa că „ospătărița” care-i servea tonic-ul cu rozmarin era, de fapt, proprietara localului. Cea care gândise meniul, alegerea vinurilor, până și playlistul de jazz care se auzea discret în surdină.
Nici nu știa că va deveni parte din familie.
Intră fratele meu. Și atunci se face liniște.
Mike a ajuns după zece minute. Purta cămașa lui preferată, cu mânecile suflecate, zâmbetul acela care topește obstacole. Când a văzut-o pe roșcată, i s-au luminat ochii. Iar ea, văzându-l apropiindu-se de mine cu îmbrățișare și afecțiune, a înțepenit.
„Oh… tu ești…”, a bâiguit ea.
„Da, eu sunt”, i-am răspuns calm.
„Proprietara.”
Mike a râs. „Și sora mea.”
Tăcere. Respirația ei s-a scurtat. Privirea a început să tremure.
A spus un „scuză-mă” pe un ton slab și a căutat un colț de masă unde să se ascundă de rușine.
Rușinea nu ar trebui să apară doar când ești prinsă. Ci când îți pierzi bunul simț.
Seara a continuat normal. Am servit mese, am primit complimente, am râs cu colegii. Ea a rămas tăcută tot timpul. Nu a mai pomenit nimic de coafuri, uniforme sau de logodnicul pe care voia să-l „protejeze”.
Și dacă te întrebi ce s-a întâmplat mai departe — n-a durat. Relația lor. Două luni mai târziu, Mike mi-a spus că „ceva nu merge”. Nu i-am spus nimic. Doar am zâmbit. Știam deja.
Femeile nu se reduc la hainele lor, nici la coafuri. Dar unele se pierd în ele.
Am învățat că eleganța nu e despre a fi îmbrăcată perfect, ci despre a nu cere niciodată altcuiva să devină mai mic pentru ca tu să pari mai mare.
Și că respectul de sine se vede nu în cum privești pe ceilalți — ci în cum alegi să nu-i umilești, chiar și când ai putea.
Așa că, dragă necunoscută, îți mulțumesc. Pentru lecție. Pentru validare. Pentru reamintirea că, uneori, cele mai importante lucruri în viață nu sunt cele care se văd în oglindă, ci cele care se simt în tăcere.
