Laciu Andreea
Era ziua în care mama mea mi-a spus ceva ce părea atât de banal la început, dar care mi-a schimbat complet perspectiva asupra vieții. „Vreau să fiu bunică”, mi-a spus, cu un zâmbet larg, ca și cum ne-am fi trezit dintr-un vis frumos. Două zile mai târziu, m-a lăsat.
Așteptările unei mame
Am crescut într-o familie în care mama era totul: suport, căldură, răbdare. Era acea femeie care îți dădea senzația că nimic nu te poate răni. Mă uitam la ea și o vedeam invincibilă. Chiar și atunci când au început să vină semnele vârstei. Măsura în care o iubeam era direct proporțională cu devotamentul ei față de noi.
Își dorea mult să devină bunică. Mi-a spus de multe ori, cu o voce caldă, dar și cu o nostalgie care mă făcea să mă gândesc că visul acela nu se mai putea împlini. „Vreau să am nepoți, să le dau povești, să le spun cum era viața pe vremea mea.” Dar eu, mereu prinsă în ale mele, tot am amânat. Mai aveam timp, credeam eu. „Voi avea copii când va veni momentul.”
Ultima conversație
În dimineața aceea de octombrie, când mama a zis pentru ultima dată „Vreau să fiu bunică”, m-am uitat la ea cu un zâmbet complice. Eram deja conștientă că timpul o cam ajunsese din urmă. Avea 72 de ani și, deși nu părea, începuse să simtă din ce în ce mai mult greutatea vârstei.
„Știu că îți vei face o familie frumoasă, mai devreme sau mai târziu,” mi-a spus, cu ochii ușor umezi. „Dar sper că atunci când va veni momentul, să fiu acolo. Să pot să vă țin nepoții în brațe și să le arăt ce înseamnă iubirea necondiționată.”
Am râs, i-am promis că o să mă gândesc serios la asta, dar fără să realizez cu adevărat importanța acelui moment. Mi-a pus o mână pe braț și mi-a zis: „Viața nu ne așteaptă, nu o lăsa să te prindă nepregătită.”
După ce am plecat de la ea, nu am realizat că acelea erau cuvintele de rămas bun. Erau doar cuvinte de iubire, ca multe altele pe care le spusese de-a lungul vieții.
Două zile mai târziu
M-am întors acasă după două zile, iar în fața mea stătea o realitate crudă: mama murise. Un infarct fulgerător, fără semne de avertisment. Nu mai era acolo.
S-a dus în liniște, fără să lase vreo urmă, doar cu o frază nesfârșită în aer: „Vreau să fiu bunică”. Și acum, acea frază răsună în mintea mea ca un ecou constant.
Regretul tăcut
Mi-a fost greu să accept că nu am apucat să-i împlinesc visul. Că nu am făcut suficient pentru a o face să creadă că va fi bunică. Că am lăsat totul pe „mai târziu”, crezând că viața are tot timpul din lume pentru noi.
Am stat mult timp cu gândul la acea ultimă conversație. Mi-am promis că o să schimb ceva. Că o să fiu mai prezentă, că voi dărui mai mult, că nu voi mai amâna. Viața este prea fragilă, iar momentele sunt prea scurte pentru a le lăsa să treacă fără să le trăim cu adevărat.
Împlinirea unui vis în tăcere
Un an mai târziu, am aflat că voi deveni mamă. Întreaga familie a fost în extaz, iar eu… am plâns. De fericire, dar și de regret. Aș fi vrut să fiu în stare să-i spun mamei că visul ei s-a împlinit, că voi fi bunică pentru ea. Dar de fiecare dată când mă gândesc la asta, simt că un fragment din ea trăiește în copilul meu.
Am ținut mult la cuvintele ei, chiar dacă nu a apucat să le trăiască. Mi-am amintit de ele în fiecare moment important din viața mea de mamă, știind că iubirea ei mă va însoți întotdeauna. Și că, într-un fel, visul mamei s-a împlinit în mine.
Ce am învățat
Viața este un dar fragil. Nu avem garanția că vom mai avea o șansă să îndeplinim visurile celor pe care îi iubim sau pe ale noastre. Așa că trebuie să trăim cu toată iubirea și să nu amânăm pentru „mai târziu”.
Uneori, cuvintele simple pot fi cele mai puternice, iar dorințele noastre se pot împlini chiar și după ce am pierdut pe cineva drag. Aș fi vrut să o fac pe mama bunică. Dar știu că va trăi mereu în amintirile mele și în visul împlinit al meu.
Sursă foto: Pixabay
