Vanatoru Andreea
Era o zi răcoroasă de toamnă, iar soarele abia reușea să își facă loc printre norii cărora le plăcea să se adune peste cer. Luke, fiul meu, avea 5 ani și o curiozitate imensă. De multe ori mă întreba de ce oamenii nu se mai întâlnesc cu vechii prieteni sau de ce unele locuri se schimbă cu timpul. Avea acea întrebare insistentă pe care o pun copiii atunci când vor să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc. Așa că am decis să îl iau cu mine la o vizită la casa iubitului meu, Alex, un bărbat pe care îl cunoșteam de ceva vreme și cu care relația noastră începuse să devină din ce în ce mai serioasă.
Iubitul meu locuia într-o casă veche
Alex locuia într-o casă veche, situată într-o zonă mai retrasă a orașului, o casă care părea să fi fost construită cu multe decenii în urmă. Am auzit mult despre familia lui, dar nu avusesem niciodată ocazia să vizitez casa lor. Așa că am decis că era momentul să facem acest pas. În plus, aveam senzația că Luke avea nevoie să petreacă mai mult timp cu Alex pentru a-l cunoaște mai bine.
Am ajuns în fața casei și am observat imediat cum zidurile sale păstraseră în ele o poveste, cu feronerie veche la feronieră și feronerie încă de vreme bună. Alex m-a întâmpinat cu zâmbetul larg, iar Luke părea să fie încântat de fiecare detaliu. I-am spus lui Luke să se joace afară, în timp ce eu și Alex aveam nevoie să vorbim câteva momente. Fiul meu a fost de acord cu entuziasm, iar Alex m-a condus prin casa lui, explicându-mi despre trecutul acesteia.
„Această casă este veche de aproape 100 de ani,” îmi spunea el în timp ce coboram un hol larg și încăpător. „Este casa bunicilor mei. Părinții mei au crescut aici, iar eu am avut parte de multe amintiri în fiecare colț al ei.”
M-am gândit cât de frumos și de plin de sens ar fi să îți petreci copilăria într-un loc cu atâtea povești ascunse între ziduri. Așa cum mi-a spus și Alex, însă, nu totul în această casă avea o conotație pozitivă.
„De fapt,” a adăugat el, „este o cameră veche la etaj pe care nu am mai vizitat-o de ani de zile. Nu știu de ce, dar mi-a fost mereu greu să mă întorc acolo.”
„Este o cameră care păstrează multe amintiri”
Am ridicat o sprânceană și l-am întrebat de ce nu mai mergea acolo. „Este o cameră care păstrează multe amintiri, dar nu sunt tocmai amintiri bune. Totuși, dacă vrei, îți pot arăta cam ce înseamnă să trăiești aici.”
Nu știam exact ce să înțeleg din vorbele lui, dar am acceptat. Nu voiam să îmi pun prea multe întrebări, așa că l-am urmat pe Alex până la etaj. După ce am trecut printr-un hol îngust, am ajuns la ușa unei camere care părea uitată de vreme. Ușa era acoperită de un strat subțire de praf, iar un miros ușor de mucegai se simțea în aer.
„Aici,” mi-a spus Alex, „este camera veche a bunicilor mei. Nu am deschis niciodată ușa asta de când am venit să locuiesc aici, pentru că, sincer, am avut întotdeauna senzația că locul acesta are ceva… ciudat.”
Mi-am aruncat o privire la ușa camerei și, pentru o fracțiune de secundă, am simțit o senzație de neliniște. Dar, fiind curioasă și dornică să înțeleg mai bine ce voia să spună, i-am spus lui Alex că vreau să intru. Alex părea să fie o combinație între resemnare și teamă, dar a deschis ușa fără niciun cuvânt.
M-am întrebat cine era acea persoană
Ceea ce am găsit în acea cameră m-a șocat. Părea că timpul s-a oprit în loc acolo. Mobilierul vechi, acoperit de o pânză groasă de praf, arăta ca și cum nimeni nu intrase acolo de decenii.
Pe pereți, erau mai multe fotografii alb-negru, unele dintre ele îngălbenite de vreme. Privind cu atenție, am observat o fotografie cu un bărbat mai în vârstă, purtând o pălărie de epocă și un costum somptuos. M-am întrebat cine era acea persoană, dar Alex părea să nu își dorească să vorbească prea mult despre acele imagini.
„Aș prefera să nu vorbim despre ele acum,” mi-a spus el, evitând privirea. „Această cameră păstrează multe secrete. Se spune că cineva din familia noastră a dispărut într-un mod misterios și nimeni nu a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Aceste fotografii și obiecte din cameră sunt legate de acea perioadă.”
Curiozitatea mea era la cote maxime, dar înainte să apuc să întreb mai multe, am auzit o bătaie ușoară la ușa camerei. Luke apăruse în pragul ușii. „Mami, mami, uite ce am găsit!” Mi-a spus cu un ton entuziasmat. În mâinile lui ținea o cutie mică de lemn, veche, cu un capac mare. M-am apropiat de el și am luat cutia, gândindu-mă că era doar o jucărie sau ceva fără importanță.
Fior rece pe șira spinării
Dar, când am deschis-o, am simțit un fior rece pe șira spinării. Înăuntru erau câteva obiecte foarte vechi, printre care o medalie din aur, un ceas de buzunar vechi, și o scrisoare îngălbenită. La început nu am înțeles ce semnificație aveau, dar Alex, când a văzut ce ținea Luke în mână, a înghețat. „Nu… nu ar fi trebuit să ajungi la ele,” a spus el, cu voce tremurândă. „Astea… sunt ale bunicului meu. Am încercat să le uit de mult timp.”
Luke și cu mine l-am privit cu nedumerire, iar Alex, cu o expresie de neliniște pe față, mi-a explicat că acele obiecte aveau o semnificație adâncă pentru familia lui. Medalionul fusese al străbunicii sale, iar ceasul de buzunar fusese primit de bunicul său într-o perioadă foarte tulbure din istoria familiei lor. „Bunicul meu a fost un om foarte ciudat,” mi-a spus Alex.
„Își petrecea mult timp în această cameră, iar despre unele dintre aceste obiecte s-a spus că erau legate de o perioadă foarte întunecată. Au existat zvonuri, secrete nespuse… dar nu am vrut niciodată să mă gândesc prea mult la ele.”
Am lăsat cutia pe birou și am ieșit din cameră, cu un sentiment de neliniște și curiozitate amestecată. Întregul loc părea să fi fost marcat de acea poveste nespusă, iar Luke, care simțise atmosfera ciudată din acea cameră, îmi spusese, într-un final: „Mami, de ce cred oamenii că locurile pot păstra amintiri atât de urâte?”
I-am răspuns că, uneori, locurile și obiectele sunt legate de povești, unele mai frumoase, altele mai dureroase, dar că cel mai important este să nu lăsăm trecutul să ne controleze viitorul. A fost o zi în care am înțeles că unele camere vechi pot păstra mult mai mult decât amintiri, iar unele dintre ele pot adăposti secrete pe care, poate, nu ar trebui să le descoperim niciodată.
