Laciu Andreea
Povești de viață. Când aveam doar șapte ani, fratele meu mai mare a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Familia noastră s-a rupt în bucăți, iar el a devenit un subiect interzis. Patru decenii mai târziu, într-o zi obișnuită, o conversație aparent banală mi-a deschis o ușă pe care o credeam închisă pentru totdeauna.
Un nume șoptit, apoi uitat
Pe când eram copii, fratele meu Marian era eroul meu. Avea 16 ani când a avut o ceartă puternică cu tatăl nostru și a plecat de acasă. Mama plângea zile în șir. Timp de luni bune, am tot întrebat unde e, dar în cele din urmă… am încetat. Nu aveam voie să-l pomenim. Tata se închidea în sine, iar mama răspundea mereu cu „nu știu”.
Anii au trecut. Am crescut, m-am mutat, am avut familia mea. Dar undeva, în fundul minții, întotdeauna rămânea o întrebare mută: Unde e Marian? E bine? Mai trăiește?
Un indiciu apărut din senin
Aveam 47 de ani când l-am menționat pentru prima dată după zeci de ani. Eram la un eveniment caritabil, vorbind cu un voluntar mai în vârstă despre familii destrămate.
— Știi, și eu am pierdut legătura cu fratele meu, i-am zis. A plecat de acasă când aveam șapte ani. Nici nu mai știu ce chip are.
— Cum îl chema? a întrebat omul, cu o curiozitate sinceră.
— Marian. Marian D., din Buzău.
S-a uitat la mine ciudat. Apoi a zis încet:
— Nu vreau să-ți dau speranțe degeaba, dar cunosc un domn pe care-l cheamă exact așa. Locuiește în satul unde stau și eu, la 20 de kilometri de aici.
Mi s-a tăiat respirația. 20 de kilometri? Era posibil?
O întâlnire tremurândă
Mi-a dat o adresă și un număr de telefon. Am stat două zile cu hârtia în față. Nu știam dacă să-l sun, să merg acolo, sau să uit totul.
Dar într-o duminică, m-am urcat în mașină. Am parcat în fața unei case simple, cu poartă verde și un câine leneș care abia m-a băgat în seamă. Am bătut la ușă cu inima în gât.
A deschis un bărbat în vârstă, cu părul alb și ochi atât de familiari încât m-au durut. Ne-am privit lung, și el a spus doar:
— Tu ești… Andrei?
Am dat din cap. Și am izbucnit amândoi în plâns, fără rușine.
Patruzeci de ani, recuperați în ore
Am stat ore întregi la povești. Marian plecase atunci din cauza abuzurilor tatălui nostru. A trăit prin gări, prin munci ocazionale, apoi a fost luat sub aripa unui preot dintr-un sat mic. A muncit, și-a făcut o viață. N-a avut curajul să se întoarcă, convins că fusese șters din familie.
— Am vrut să vă scriu de multe ori, dar nu știam dacă mai contează. Dacă mă mai vreți.
Mi-a povestit despre copiii lui, despre soția lui care murise de curând, despre gândurile care-l bântuiau uneori. Ne-am uitat la poze vechi, ne-am ținut de mâini. A fost dureros și vindecător în același timp.
Nimeni nu e pierdut cu adevărat
De atunci, ne vedem aproape săptămânal. Încercăm să recuperăm tot ce se poate: sărbători împreună, glume, amintiri reinventate. L-am prezentat familiei mele, iar el mi i-a prezentat pe ai lui. Copiii noștri își spun „veri”, chiar dacă n-au crescut împreună.
Mama a murit fără să știe că Marian era atât de aproape. Tata… nu l-a căutat niciodată. Dar noi doi, frații rămași, ne ținem strâns acum.
Ce-am învățat
Uneori, pierderile mari se nasc din tăceri. Dar regăsirile vin din curaj. Curajul de a întreba, de a bate la o poartă, de a crede că niciun drum nu e complet închis.
Viața are un mod straniu de a aduce la suprafață ce ai îngropat. Iar uneori, oamenii pe care-i credeai pierduți sunt chiar acolo… la câteva zeci de minute distanță. Tot ce trebuie să faci e să mergi.
Sursă foto: Canva PRO
