Roxana
În holul apartamentului lui Igor, pe peretele din față, atârna o fotografie aparent banală. Dar acea imagine cu Cristina stând pe o bancă din parc era mai mult decât o simplă captură. Era o fotografie fără acordul ei, făcută din profil, când citea o carte. Cristina nu știa că a fost vreodată pozată astfel. Imaginea i-a provocat o reacție fizică imediată. Genunchii i-au cedat și s-a sprijinit de tocul ușii, copleșită de emoții.
Fotografia Cristinei era, de fapt, imaginea unei fiice pierdute
Cuvintele i-au încremenit pe buze când ușa s-a deschis, dezvăluind o femeie vârstnică cu ochi calzi. Cristina a băiguit că înglobează un apartament care, aparent, nu aparținea niciunui Igor. Femeia i-a spus clar: Igor nu locuiește aici, iar ea este singura locatară de peste zece ani. Cristina a întrebat despre fotografia de pe perete, cu fața ei. Dar răspunsul a fost de-a dreptul șocant: nu era ea în imagine, ci fiica decedată a femeii, Ileana.
Semănătatea era înfiorătoare, aproape irelevantă. Cristina a încercat să-și justifice prezența acolo cu cleștele primit de la un anume Igor. Femeia a recunoscut imediat unealta: era a soțului ei, decedat de doi ani. Nu fusese atins din debara, până în acea zi. Ceva nu se lega – sau, dimpotrivă, totul se lega într-un mod inexplicabil.
Igor nu exista, dar un bărbat care semăna cu fiul pierdut da
Cristina a insistat: Igor existase pentru ea, cu o seară înainte, când i-a reparat țeava spartă. Un bărbat de 30 de ani, înalt, cu păr șaten și ochelari. Femeia a încetat să mai clipească și a spus doar: „Fiul meu, Andrei, ar fi avut 30 de ani. A dispărut acum cinci.” Cristina a scos telefonul și a arătat poza bărbatului din seara precedentă.Femeia a izbucnit în lacrimi: „Este Andrei al meu.”
Panica Cristinei creștea, dar și o curiozitate tulburătoare o toare o \u00empingea să afle mai mult. A intrat împreună cu femeia în apartament, unde peste tot erau fotografii cu Andrei. În toate, era bărbatul pe care îla îkl ajutase cu o seară înainte. Nicio diferență, nicio explicație rațională. Doar un mister care creștea de la clipă la clipă.
Andrei dispăruse, dar poate niciodată nu a plecat cu adevărat
La o ceașcă de ceai, femeia s-a prezentat ca fiind Elena Popescu. A povestit despre dispariția fiului său, Andrei, inginer. Mașina lui a fost găsită abandonată, dar el nu a mai fost văzut niciodată. Poliția a presupus că s-a înecat, dar trupul nu a fost recuperat. Elena nu a crezut niciodată acea versiune complet.
Apoi, a arătat Cristinei o schiță din jurnalul său: baia Cristinei, cu tot cu țeava defectă. Nota era făcută cu trei săptămâni în urmă. Elena susținea că visase acea schemă, că Andrei i-a arătat-o. Cristina a recunoscut imediat baia sa în desen. Era identică cu realitatea.
Blocul ascundea un înger fără chip – bărbatul care ajuta fără să fie văzut
Elena a povestit despre alte apariții misterioase din bloc. Probleme tehnice rezolvate peste noapte, oameni salvați din lift sau avertizați înaintea unor accidente. Toți descriau același bărbat: înalt, păr șaten, ochelari. Cristina era tot mai convinsă: Igor fusese Andrei. Spiritul sau poate chiar prezența fizică inexplicabilă a cuiva care refuza să plece.
Cleștele era real. Elena l-a recunoscut drept unealta pe care soțul ei i-o dăruise lui Andrei. Era simbolul unei moșteniri, al unei responsabilități. Un instrument folosit pentru a face bine, pentru a proteja. Cristina însepărându-se de el, împărtășea acum această moștenire simbolică.
Andrei era încă acolo, iar fotografia de pe perete a fost dovada finală
Un zgomot din hol le-a făcut să tresară. Ușa era închisă, dar o fotografie nouă apăruse pe perete. Era Andrei, zâmbind, lângă o țeavă reparată, exact ca în baia Cristinei. Elena a atins fotografia cu emoție, șoptind: „Nu era aici înainte.” Cristina a privit ceasul: era ora exactă la care venise „Igor”.
Cristina i-a promis Elenei că va reveni. Poate Andrei nu a ajutat-o doar pentru că semăna cu Ileana. Poate pentru că a recunoscut o persoană care avea nevoie de ajutor. Sau poate pentru că, pur și simplu, spiritul lui continua să protejeze blocul. Un înger al clădirii, un instalator-fantomă cu inima caldă.
La plecare, Cristina a văzut pe masă un creion de tâmplărie. Era al lui Andrei. Elena l-a confirmat, zâmbind cu lacrimi în ochi. Cristina l-a luat cu grijă, simțind că poartă cu ea o fărâmă din această poveste. La plecare, a simțit o adiere rece, o atingere fugară. A zâmbit și a șoptit: „Mulțumesc, Andrei.”
