Roxana
Ielele sunt ființe mitologice din folclorul românesc, temute mai ales în perioada Rusaliilor. Se spune că pot aduce boală, nebunie sau chiar moarte. În satele tradiționale, bătrânii încă le pomenesc cu frică și respect. Legendele despre ele sunt transmise din generație în generație. În jurul Rusaliilor, aceste ființe devin mai active, iar oamenii țin post și evită muncile grele.
Mitologia ielelor în cultura populară românească
Ielele sunt ființe supranaturale feminine, invizibile sau abia zărite, considerate spirite ale naturii. Se spune că umblă noaptea, în grupuri de trei, șapte sau nouă, dansând în cercuri magice. Numele lor nu este rostit niciodată direct, din teamă de a nu le chema. În unele regiuni, sunt numite „măiestre”, „frumoasele”, „șoimanele” sau „milostivele”, tocmai pentru a le îmbuna.
În mitologia românească, ielele au o frumusețe răpitoare, dar și o cruzime neîndurătoare. Pedepsesc oamenii care le privesc, care nu respectă Rusaliile sau care le tulbură dansul. Ele pot lua mințile oamenilor, îi pot pocni de șale sau îi pot lăsa muți, surzi sau paralizați.
În zonele de munte sau de pădure, se povestește că păstorii au auzit cântecul ielelor, un glas hipnotic care te atrage până cazi la pământ. Cine calcă cercul în care au dansat rămâne „luat de iele” și trebuie vindecat prin ritualuri speciale.
Legătura dintre iele și sărbătoarea Rusaliilor
În tradiția populară, Rusaliile sunt considerate perioada cea mai periculoasă din an pentru întâlnirea cu ielele. Zilele de după Pogorârea Sfântului Duh sunt văzute drept un hotar între lumea văzută și cea nevăzută. Tocmai de aceea, multe obiceiuri de Rusalii au rolul de protecție.
În această perioadă, bătrânii spun că ielele coboară pe pământ și bântuie câmpurile, pădurile și drumurile neumblate. Se deplasează în vârtejuri de vânt și lasă în urma lor urme arse sau cercuri în iarbă. Este strict interzis să se lucreze în zilele Rusaliilor, altfel pedeapsa poate fi aspră.
Frunza de tei, pusă la poartă, la fereastră sau purtată la brâu, este una dintre cele mai cunoscute metode de protecție. În unele sate se agață ramuri de tei în grajduri, iar copiii poartă tei la pălării. Se spune că ielele ocolesc casele care miros a tei.
Dansurile ritualice ale călușarilor, prezente în zonele de sud ale țării, au rolul de a alunga spiritele rele și de a vindeca pe cei atinși de iele. Călușarii sar, strigă și fac tumbe pentru a alunga boala și „luarea minții”.
Cum recunoști urmele lăsate de iele
În satele vechi, urmele lăsate de iele sunt recunoscute de bătrâni după câteva semne clare. Cele mai frecvente sunt așa-numitele „cercuri ale ielelor”, adică locuri în iarbă complet arse sau culcate în formă de cerc perfect. Se spune că acolo au dansat ielele în miez de noapte.
Animalele refuză să pășuneze în acele locuri, iar cine doarme acolo se trezește bolnav sau cu dureri de cap cumplite. Un alt semn este vârtejul de vânt apărut din senin, fără nicio explicație meteorologică. Dacă simți un curent rece de aer și frunzele se ridică în spirală, bătrânii spun că „trec ielele”.
Se mai povestește despre bărbați găsiți în zori în câmp, fără să-și amintească cum au ajuns acolo, cu părul smuls sau hainele rupte. Uneori sunt confuzi, slăbiți, cu febră sau paralizie temporară. În astfel de cazuri, se apelează la „descântătoare” sau femei bătrâne care cunosc rugăciuni speciale pentru dezlegare.
Ritualul presupune trecerea pacientului prin ramuri de tei, stropirea cu apă sfințită și o serie de descântece rostite la miezul nopții. În multe sate, acest ritual este ținut în secret, din respect pentru forțele nevăzute.
Ce nu e voie să faci ca să nu superi ielele
În perioada Rusaliilor, tradiția populară impune mai multe interdicții stricte. Aceste reguli sunt respectate cu sfințenie în satele din sudul și estul României, dar și în zone din Ardeal. Se spune că ielele se răzbună dacă sunt ofensate prin gesturi necugetate.
Nu se lucrează la câmp, nu se coase, nu se spală haine și nu se construiește. Nu este voie să ridici glasul, să fluieri sau să cânți în pădure. Evită drumețiile în zone izolate sau necunoscute, mai ales la orele serii.
Femeile nu trebuie să iasă din casă după asfințit fără un obiect de protecție: un nod roșu, o cruce mică sau o ramură de tei. Copiii trebuie ținuți aproape, iar mamele sunt sfătuite să nu lase pruncii singuri în casă sau pe lângă fereastră.
Nu se pronunță numele ielelor nici în glumă, iar dacă cineva povestește despre ele, este bine să folosească apelative precum „cele frumoase”, „milostivele” sau „zânele nopții”. Invocarea directă poate atrage necazuri.
De asemenea, bătrânii spun că ielele urăsc mirosul de usturoi, busuioc și tămâie. Tocmai de aceea, în multe gospodării, aceste plante se așază la intrare sau sub pernă, pentru a proteja casa de rău.
Mărturii din sate și povești transmise oral
În județele Olt, Teleorman, Dolj și Argeș, legendele despre iele sunt încă vii. În satul Brâncoveni, o bătrână de 87 de ani povestea: „La noi în sat, Ion al Ionei a fost luat de iele. L-au găsit în miezul zilei, pe marginea pădurii, fără grai și cu ochii dați peste cap. L-au dus la preoteasă și l-au stropit cu aghiasmă, l-au trecut prin fum de tămâie și i-au pus tei la brâu. A stat așa trei zile până și-a revenit.”
În comuna Piatra, județul Teleorman, oamenii evită și azi anumite locuri pe care le numesc „hotar de iele”. Sunt zone de pășune unde nu pasc vacile, iar iarba nu mai crește după anumite nopți. „Acolo nu intrăm nici cu vitele, nici cu plugul. E pământ bătut de iele”, spun bătrânii.
În Ardeal, în satele de lângă Sibiu, se povestește că ielele nu iartă nici pe cei care râd de ele. „Un fecior din sat a râs de călușari și a zis că nu crede în iele. După o săptămână, a căzut în pat și nu s-a mai ridicat. L-au dus la mănăstire, că alt doctor n-a știut ce are.”
Aceste povești sunt transmise din tată în fiu, fără a fi scrise, dar păstrate cu strictețe în memoria colectivă a comunităților. Ele dau Rusaliilor o încărcătură aparte, o teamă amestecată cu respect pentru o lume invizibilă dar prezentă.
