Grigore Madalina
„Servus!” este salutul cu care mulți ardeleni au crescut, nelipsit din vorbirea de zi cu zi din Transilvania. Cei mai mulți cred că vine din perioada Austro-Ungariei. Realitatea este însă cu totul alta, iar povestea cuvântului are aproape două mii de ani.
Istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române, a explicat originea reală a salutului. Potrivit lui, „Servus” nu are nicio legătură directă cu maghiarii sau cu Imperiul Austro-Ungar.
Ce înseamnă, de fapt, cuvântul „Servus”
În limba latină, „servus” înseamnă, pur și simplu, „sclav”. Din același cuvânt provine, prin evoluția firească a limbii, și termenul românesc „șerb”, folosit pentru țăranul legat de pământ în Evul Mediu.
Transformarea într-o formulă politicoasă de salut s-a produs printr-o exagerare de curtoazie. Expresia originală era „Ego servus tuus sum!”, adică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul de „Mă pun la dispoziția ta!”.
În Roma antică, formula circula mai ales printre elite. Ea se folosea exclusiv între bărbați, dinspre persoana cu rang mai mic către cea cu rang mai mare.
Salutul a dispărut aproape o mie de ani
Contrar impresiei că salutul ar fi continuat neîntrerupt din Antichitate, istoricul explică faptul că „Servus” s-a pierdut complet la finalul Antichității. Expresia nu a mai fost folosită deloc în Evul Mediu.
Cuvântul a fost readus la viață abia în secolele XVI-XVII, de nobilii și învățații germani și austrieci din perioada Renașterii. Aceștia se salutau cu formula latinească „Servus tuus!”, ca semn de rafinament cultural.
De la nobilii germani, obiceiul s-a răspândit rapid către cehi, slovaci, croați, polonezi, unguri și, ulterior, către românii din Transilvania. Cuvântul a ajuns astfel la noi nu direct din latină, ci prin filieră germană.
Două mituri despre originea salutului, demontate
Primul mit spune că „Servus” ar veni din perioada Austro-Ungariei. Istoricul respinge ideea, explicând că Imperiul Austro-Ungar a existat doar 51 de ani, între 1867 și 1918, iar salutul este cu mult mai vechi decât atât.
Al doilea mit susține că românii ar fi copiat salutul de la nobilii maghiari din Transilvania. Realitatea este că expresia vine din Austria și Bavaria, de unde s-a răspândit în toată Europa Centrală.
Mulți nobili considerați „maghiari” din Transilvania erau, de fapt, de origine românească și cunoșteau latina cultă. Sub influența Școlii Ardelene, românii transilvăneni au adoptat salutul cu convingerea că le aparține de drept, ca urmași ai romanilor.
„Ciao”, verișorul italian al lui „Servus”
Există un alt popor romanic care a păstrat un salut asemănător direct din latină, fără întrerupere. Este vorba despre italienii din regiunea Veneto, cu binecunoscutul „Ciao!”.
Și „ciao” provine dintr-un cuvânt latinesc pentru „sclav” — sclavus, sinonim cu servus. Parcursul fonetic prin dialectul venețian a fost: sclavus, schiavo, sciavo, ciauo, ciao.
Practic, oricine spune „ciao” transmite, la origine, același mesaj ca „servus”: „sunt sclavul tău”, transformat de-a lungul secolelor într-o formulă amicală de salut.
Cum se scrie corect salutul ardelenesc
Forma corectă a cuvântului este „Servus”, scrisă cu litera „v”. Este singura variantă care păstrează scrierea latinească originară, păstrată doar în germană și în română.
La polonezi, cuvântul apare ca „serwus”, iar la maghiari ca „szervusz”. Variantele populare precum „serbus”, „sevos” sau „serus” sunt considerate incorecte de istoric, chiar dacă sună familiar în vorbirea de zi cu zi.
„De aceea, «servus» face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin «servus», ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem”, a explicat istoricul Ioan-Aurel Pop.
