Mirela Loșniță
Fiul meu, Noe, muncise aproape două ore la castelul său de nisip. Ridicase turnuri, săpase un șanț și așezase în vârf un mic steag albastru. Pentru ceilalți turiști era doar o construcție de copil. Pentru el însă însemna mult mai mult.
Castelul fusese făcut în memoria tatălui său, pe care îl pierdusem în urmă cu un an. Soțul meu obișnuia să construiască fortărețe din nisip împreună cu Noe, iar băiatul voia să păstreze tradiția.
În timp ce îl ajutam să netezească zidurile, o femeie aflată la câțiva metri de noi s-a ridicat nervoasă de pe șezlong.
— Construcția asta îmi strică priveliștea, a spus ea.
N-am apucat să răspund. Femeia s-a apropiat și, cu o singură lovitură de picior, a distrus unul dintre turnuri. A continuat apoi să calce peste ziduri, în timp ce Noe privea nemișcat, ținând steagul în mână.
— Era doar un castel de nisip, a spus ea râzând.
Băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi. În jurul nostru, oamenii începuseră să se apropie. Un salvamar a venit purtând o cutie și a rugat-o pe femeie să rămână pe loc.
Când a deschis cutia, în interior nu se aflau premii sau vouchere, ci mai multe fotografii laminate. Prima o arăta pe femeie lovind castelul. În următoarea, aceasta râdea, iar într-o altă imagine apărea Noe, privind ruinele construcției sale.
— Ce este gluma asta? a întrebat femeia, vizibil tulburată.
Salvamarul i-a explicat că plaja organiza în fiecare vară o campanie dedicată copiilor care construiau castele de nisip. Voluntarii fotografiau creațiile înaintea concursului, iar zona era supravegheată pentru siguranța turiștilor.
— Ați fost surprinsă distrugând intenționat lucrarea unui copil, a spus salvamarul.
Femeia a încercat să se apere, repetând că fusese doar nisip.
— Pentru dumneavoastră, poate. Pentru el era un omagiu adus tatălui său, care a murit anul trecut.
Cuvintele au făcut-o să tacă. A recunoscut că nu avusese de unde să cunoască povestea.
— Este adevărat, i-a răspuns salvamarul. Dar nici nu v-ați oprit să întrebați.
Conform regulamentului, femeia a fost evacuată de pe plajă și a primit interdicția de a participa la evenimentele organizate în acel sezon. Doi agenți de pază au însoțit-o până la ieșire, în timp ce aceasta protesta.
După plecarea ei, salvamarul s-a apropiat de Noe și i-a oferit o fotografie înrămată. Imaginea surprindea castelul înainte să fie distrus, iar pe ramă era gravat mesajul: „În memoria tatălui tău. Cea mai frumoasă construcție de pe plajă.”
Noe a lipit micul steag într-un colț al fotografiei. Mai târziu, m-a întrebat dacă tatăl său văzuse castelul.
L-am strâns în brațe și i-am spus că sunt sigură că văzuse totul. Atunci, pentru prima dată după multe luni, fiul meu a zâmbit.
