Mircea Diaconu, actorul care a marcat scena teatrului și filmului românesc, s-a stins din viață la vârsta de 74 de ani, după o lungă luptă cu cancerul de colon. În ultimele luni, actorul a ales să se retragă la casa părintească din județul Argeș, locul unde s-a format ca om și care i-a oferit liniștea de care avea nevoie.
Casa părintească, locul unde Mircea Diaconu și-a regăsit liniștea
Casa părintească din județul Argeș a fost locul unde Mircea Diaconu și-a găsit refugiu. Actorul considera această gospodărie un spațiu sacru, care l-a definit de-a lungul vieții. „Dacă undeva te-ai născut, acel spațiu intră în tine. Este cel care te formează, te determină, te definește,” spunea el într-un interviu.
Gospodăria era întreținută cu multă grijă de actor, care s-a ocupat de gospodărie alături de fratele său. Înainte să se mute definitiv, actorul angajase oameni din sat pentru a avea grijă de casă și de curte. Mircea Diaconu spunea adesea că lucrul în gospodărie îi oferea o energie aparte, simțindu-se revigorat de interacțiunea cu natura și animalele.
O viață simplă, între pământ și suflet
Ultimul an din viața lui Mircea Diaconu a fost marcat de dorința de a se conecta la valorile simple ale vieții. „E foarte multă treabă. Și toate lucrurile îți dau o putere brusc. Toate sunt legate de revigorare, de relansare, și a pământului, și a animalelor, și a caselor, parcă totul crește,” spunea actorul, subliniind cât de importantă era această conexiune cu natura pentru sănătatea și liniștea sa interioară.
Casa părintească, cu grădina plină de viață și aerul proaspăt al satului, a fost locul în care Mircea Diaconu s-a simțit cu adevărat „acasă”. Aici creștea găini și se ocupa personal de gospodărie, o activitate care îl ajuta să se detașeze de tumultul vieții.
O moștenire spirituală și emoțională
Refugiul său din Argeș nu era doar o simplă casă, ci un simbol al legăturii sale profunde cu rădăcinile. „Oriunde m-am dus, m-am reîntors aici, cât de des am putut,” mărturisea actorul, povestind despre relația sa cu locurile copilăriei.
Chiar și în fața bolii, Mircea Diaconu a reușit să își păstreze optimismul, găsind bucurie în lucrurile simple. „Trebuie să trăim bucuria asta,” spunea el, referindu-se la satisfacția de a lucra pământul și de a fi conectat cu natura.
Casa părintească a fost mai mult decât un spațiu fizic; a fost un loc de reînnoire sufletească, unde Mircea Diaconu și-a petrecut ultimele zile înconjurat de amintiri dragi și liniștea naturii. Moștenirea sa rămâne vie nu doar prin rolurile memorabile, ci și prin exemplul său de simplitate, dedicare și iubire pentru rădăcini.