Mirela Loșniță
Alexandru Cazzaniga, italian de origine română, va fi unul dintre cei 10.001 purtători ai flăcării olimpice în Italia, cu ocazia Jocurilor Olimpice Milano–Cortina 2026. Pe 3 februarie, destinul unui copil abandonat într-un orfelinat din România anilor ’90 se va întâlni cu unul dintre cele mai puternice simboluri ale sportului mondial. Povestea sa de viață pare desprinsă dintr-un film și începe în ianuarie 1991, într-un avion aproape gol, la mii de kilometri de România, unde o întâlnire providențială cu Maica Tereza avea să schimbe definitiv soarta unui copil de patru ani și jumătate.
Povestea incredibilă a românului ales să poarte flacăra olimpică la Milano
Alexandru Cazzaniga poartă un prenume românesc și un nume italian, o combinație care spune, dintr-o privire, o poveste de viață complexă. Cetățean italian, dar născut în România, Alexandru nu a ajuns în Italia printr-un drum obișnuit al adopțiilor internaționale, ci printr-o succesiune de coincidențe care, puse cap la cap, par mai degrabă un scenariu scris cu grijă de destin.
Totul a fost o coincidență a destinului. Tatăl meu, la acea vreme, era consilier regional pentru industriile mici și mijlocii din Lombardia, deci călătorea mult în lume. În acea perioadă, în ianuarie, era în China, iar la întoarcere trebuia să facă escală la Bombay și apoi să zboare de la Bombay la Milano. La Bombay a luat un avion aproape gol, era 9 ianuarie 1991. Tatăl meu s-a retras în spate ca să se odihnească împreună cu echipa lui, iar mama mea a stat singură, într-o altă zonă, într-un loc mai confortabil. La îmbarcare s-au așezat lângă ea două călugărițe, fiecare cu copii în brațe, iar una dintre ele purta vălul alb cu dungă albastră. Era micuță, firavă, puțin trecută de prima tinerețe. Avionul fiind aproape gol, s-a așezat lângă mama mea și timp de opt ore mama mea încă nu își explică cum a putut vorbi opt ore în engleză cu această călugăriță. Era Maica Tereza din Calcutta, a spus acesta conform Antena 3CNN.
Cuvintele Maicii Tereza care au declanșat un „miracol”
La finalul zborului, după ore întregi de discuții despre viață, valori și umanitate, Maica Tereza i-a spus mamei lui Alexandru cuvinte care aveau să schimbe destinul unei familii și al unui copil necunoscut din România.
„Sunteți o familie profund umană, specială, cu valori puternice și puteți face un gest extraordinar de mare umanitate. Mergeți în România, o țară din păcate greu încercată de dictatura lui Ceaușescu în acea perioadă, ianuarie 1991. Mulți copii sunt în orfelinate, fie din alegere, fie pentru că părinții nu le pot oferi un viitor liniștit. Dacă vreți să faceți un act de caritate, de ajutor și de speranță pentru acei copii, vă invit cu adevărat să faceți acest gest de adevărată umanitate, pentru că aveți acest caracter, această umanitate în priviri și acest mod de a fi. Sunteți oameni cu adevărat speciali.” Din acel moment, părinții mei, imediat ce s-au întors la Milano, au depus cererea de adopție și, în mod magic, știind cât de lungi sunt procedurile birocratice pentru acest tip de cerere, totul s-a rezolvat în două-trei săptămâni. Un lucru incredibil. Au mers la final de ianuarie, pe 24–25 ianuarie, la orfelinat, în 1991, o coincidență în cadrul unei coincidențe.
Cuvintele au rămas adânc întipărite în sufletul părinților săi. La scurt timp după întoarcerea la Milano, aceștia au depus cererea de adopție. Deși procedurile birocratice pentru adopțiile internaționale erau, și atunci, extrem de greoaie, totul s-a rezolvat „în mod magic”, în doar două sau trei săptămâni.
Întâlnirea din orfelinat și momentul care a decis totul
La finalul lunii ianuarie 1991, pe 24 sau 25, părinții săi au ajuns în România, la orfelinatul unde avea să se producă întâlnirea decisivă. Mama lui Alexandru a făcut atunci o solicitare neobișnuită. Atunci, personalul orfelinatului l-a chemat pe Alexandru. Avea patru ani și jumătate. Ce a urmat a fost un moment de o intensitate greu de descris în cuvinte.
Pentru mama lui, acel gest a fost decisiv. După acel prim „da”, părinții săi au început să vină frecvent în România, din Milano, aducând dulciuri, mâncare, dar mai ales construind, pas cu pas, o relație cu copilul pe care urmau să îl adopte. Pe 25 februarie 1991, după aproximativ o lună de vizite, Alexandru a fost luat din orfelinat și dus în Italia.
Deși era foarte mic, Alexandru păstrează fragmente de amintiri din perioada petrecută în orfelinat, în timpul regimului Ceaușescu. Sunt imagini difuze, dar puternice, care vorbesc despre lipsuri, singurătate și teamă. Copiii își imaginau povești, așteptând pur și simplu trecerea timpului. Paturile aveau bare de fier, „ca niște gratii de închisoare”, suficient de înalte încât să nu poți ieși. Camerele erau supraaglomerate, pline de plânsete și țipete.
Sunt amintiri care explică, poate, de ce gestul părinților săi și cuvintele Maicii Tereza au căpătat, în timp, o semnificație aproape sacră. Un detaliu important în povestea lui Alexandru este faptul că părinții adoptivi nu i-au schimbat prenumele. Alexandru a rămas Alexandru, un gest simbolic, dar extrem de puternic.
Numele său complet este Alexandru Filip, iar acest lucru l-a ajutat să rămână conectat la identitatea sa românească, chiar dacă a crescut și s-a format în Italia.
Reîntoarcerea în România și privirea matură asupra trecutului
De-a lungul anilor, Alexandru s-a întors de mai multe ori în România. A revenit la 18 ani, la 25, la 30 și apoi la 35–36 de ani. A revăzut orfelinatul unde și-a petrecut primii ani de viață și a cunoscut-o pe directoarea de atunci, pe care o descrie drept „o persoană extraordinară, foarte bună, foarte dedicată”.
Clădirile vechi au fost între timp demolate, din cauza degradării, dar Alexandru este convins că în locul lor există astăzi spații refăcute, care respectă normele sanitare și legale. Privind România de astăzi, Alexandru are o perspectivă echilibrată și matură. El vede România implicată activ în competiția europeană și consideră că prezența unui român printre vicepreședinții Comisiei Europene este un semn de recunoaștere și respect.
Drumul lui Alexandru către rolul de purtător al flăcării olimpice nu a fost unul căutat. Nu și-a depus candidatura, convins fiind că există persoane mai sportive sau mai potrivite pentru un astfel de rol. Totul s-a schimbat pe 7 noiembrie, când a primit un apel neașteptat. Se afla la un eveniment, într-o cazarmă din Milano, iar apelul a fost preluat de secretara sa. La celălalt capăt al firului era Giovanna Isabella Loci, responsabil general al CIO și al Fundației Milano–Cortina.
În urma evaluărilor, Alexandru a fost ales direct de Comitetul Olimpic Internațional ca purtător oficial al torței olimpice, îndeplinind criteriile legate de etica olimpică, valorile sportului și reprezentarea Italiei în lume. Momentul anunțului a fost copleșitor. Alexandru spune că nu s-a considerat niciodată o persoană publică, dar această recunoaștere l-a făcut să conștientizeze impactul pe care îl poate avea asupra altora.
Evenimentul va avea loc pe 3 februarie, într-o zi de marți, iar distanța pe care o va parcurge cu flacăra olimpică va fi de un kilometru. Alexandru se antrenează, merge la sală și tratează acest moment cu maximă seriozitate. Pentru Alexandru, alergarea cu flacăra olimpică va fi mai mult decât un gest simbolic. Va fi un moment de reculegere și recunoștință.
Spun mereu că nu m-am considerat niciodată o persoană publică, dar această oportunitate m-a făcut să conștientizez că sunt un exemplu pentru alții și mă mobilizează să fac mai mult pentru ceilalți, să mă implic cu şi către ceilalţi. Am simțit uimire, nu-mi venea să cred, dar am simţit și mândrie, pentru că cineva important m-a recomandat la CIO, iar CIO a făcut verificările şi m-a ales. Ca purtător al torţei olimpice poţi fi ales de mai multe instituţii sau de către sponsori, dar eu am fost ales chiar de Comitetul Olimpic. Evenimentul va avea loc pe 3 februarie, într-o zi de marți, iar distanța pe care trebuie să o parcurg va fi de un kilometru.
