Loredana Ionescu
Într-o zi rece de noiembrie, pe o stradă gri din inima unui oraș ce părea să respire doar indiferență, o tânără fată zăcea întinsă pe asfalt. Pielea ei palidă și chipul lipsit de expresie o făceau să pară o statuie vie, o mărturie a durerii și a luptei tăcute. Părul ei lung și întunecat se răspândea în jurul capului ca o aură de umbră, un contrast puternic cu duritatea betonului pe care stătea.
În mâna dreaptă strângea un carton, un obiect simplu, dar care purta povara unui mesaj sfâșietor: „Îmi caut părinții”. Literele mari, scrise neglijent, trădau graba sau poate disperarea. Oricine trecea pe lângă ea putea citi acele cuvinte, dar nimeni nu părea să se oprească, nici măcar să privească de două ori. Oamenii grăbiți își coborau privirile, fie de jenă, fie dintr-un instinct de autoprotecție, evitând să intre în lumea fetei care, în acel moment, părea ruptă de tot ce era viu.
Clădirile înalte și întunecate, asemenea unor gardieni necruțători, închideau scena într-un cadru sufocant. Fata părea prinsă între zidurile tăcute ale orașului și cerul acoperit de nori, fără nicio cale de scăpare. În jurul ei, frigul amplifica singurătatea, iar liniștea, spartă doar de sunetele mașinilor în depărtare, transforma acel loc într-un univers al izolării.
Era doar o copilă, dar purta greutatea unui adult care pierduse totul
Privirea ei rătăcea în gol, fixând un punct invizibil departe, poate în trecut, poate într-un viitor mai luminos. Nu plângea, dar tăcerea ei vorbea mai tare decât orice lacrimă. Oricine s-ar fi apropiat ar fi simțit povara unei povești pe care nimeni nu avea curajul să o întrebe.
Fata se numea Ana. Avea 16 ani, dar viața o făcuse să se simtă de o sută. Crescuse într-un orfelinat la marginea orașului, un loc unde zidurile erau mai reci decât iernile cele mai grele. Nu știa cum arătau părinții ei. Nu avea fotografii, nu avea povești, doar o numărătoare a zilelor în care se întrebase de ce? De ce fusese lăsată? De ce nu se întorsese nimeni după ea?
Pe măsură ce îmbătrânea, întrebările deveniseră mai multe, mai apăsătoare, iar răspunsurile păreau tot mai departe. O educatoare din orfelinat îi spusese odată că părinții ei „probabil aveau motivele lor.” Dar ce motive puteau justifica golul pe care îl simțea în fiecare zi?
Într-o noapte, fără să spună nimănui, Ana își făcuse bagajele. Pusese în ghiozdan câteva haine, o bucată de pâine uscată și o cariocă. Nu știa unde va merge, dar știa că nu putea rămâne. Simțea că, undeva, în lumea aceea mare și rece, părinții ei încă existau. Și trebuia să îi găsească.
Povestea unei fete care caută dragostea pierdută a părinților
Cartonul pe care îl ținea în mână fusese găsit lângă un coș de gunoi. Cu carioca ei, scrisese acele cuvinte care îi marcau căutarea: „Îmi caut părinții.” Fiecare literă era o încercare de a sparge zidurile orașului, de a trezi un suflet, oricare ar fi fost el, să o asculte. Dar până acum, toată lumea părea surdă.
Uneori, se gândea dacă nu cumva părinții ei trecuseră deja pe lângă ea, fără să o recunoască. Poate că erau doi dintre cei care se fereau să o privească, două umbre pierdute în mulțime. Gândul acesta o sfâșia. Dar o altă parte din ea refuza să creadă. Dacă ei ar fi văzut-o, sigur ar fi oprit. Sigur ar fi știut. Nu-i așa?
Timpul părea să se oprească în jurul Anei. Orașul își continua ritmul, dar pentru ea fiecare minut era o eternitate. Gândurile îi alunecau de la amintiri la speranțe, de la vise la disperare. Ce ar spune părinții ei dacă ar vedea-o acum? Și-ar cere iertare? Și-ar dori să o îmbrățișeze? Sau ar fugi din nou?
Într-un moment de slăbiciune, și-a lăsat capul să cadă pe cartonul din mâna ei. Era obosită. De zile întregi nu mâncase decât firimituri, iar noaptea dormea pe bănci sau pe podeaua gării. Dar în acel moment, pe asfaltul rece, sub privirile mute ale clădirilor, Ana simțea că renunțarea ar fi cel mai ușor lucru de făcut.
Dar nu putea. Nu acum. Nu când încă mai avea speranța că, undeva, cineva îi va întinde mâna. Cineva va citi acel carton și va înțelege. Cineva îi va da răspunsurile pe care le căuta de o viață.
Orașul continua să ignore fata care căuta un loc în lumea celor care o uitaseră. Dar undeva, într-un colț mic din sufletul ei, Ana refuza să lase speranța să moară. Și poate, într-o zi, pe străzile acelea cenușii, povestea ei va găsi un final pe care doar ea îl putea visa.
În timp ce Ana stătea întinsă pe asfaltul rece, aproape pierdută între propriile gânduri, o pală de vânt i-a adus în față o frunză uscată care s-a lipit de cartonul din mâna ei. A ridicat ușor capul și a privit acea frunză, ca și cum ar fi fost un semn, ceva care să-i amintească că încă mai există viață chiar și în locurile cele mai sterpe.
Deodată, un zgomot de pași grăbiți a rupt monotonia orașului. Ana s-a întors ușor, sperând – chiar dacă știa că e o speranță deșartă – că poate, de data aceasta, cineva se va opri. Și, spre surprinderea ei, un bărbat îmbrăcat într-o haină uzată, dar cu ochi blânzi, s-a oprit în fața ei. Avea un chip obosit, ca și cum purta și el propria povară a vieții, dar în privirea lui exista o scânteie de curiozitate.
– Ești bine? a întrebat el, cu o voce joasă, dar caldă.
Ana nu a răspuns imediat. Nu era obișnuită ca cineva să-i vorbească, cu atât mai puțin să-i pună o întrebare sinceră. A privit cartonul din mâna ei, apoi în ochii bărbatului, și a murmurat aproape inaudibil:
– Îmi caut părinții.
Pentru o clipă, tăcerea s-a așezat între ei, ca o greutate pe care niciunul nu știa cum să o ridice. Bărbatul a oftat adânc, iar ochii lui au devenit și mai triști.
– Știi… și eu mi-am pierdut părinții, dar în alt fel, a spus el, coborând ușor în genunchi, la același nivel cu Ana. Nu i-am mai văzut de ani de zile, dar nu pentru că nu i-aș fi avut. Ci pentru că viața m-a dus departe de ei.
Ana l-a privit curioasă, pentru prima dată simțind că cineva ar putea înțelege măcar o parte din durerea ei.
– Dar ai ales tu să pleci, nu? a întrebat ea cu o voce tremurândă.
Bărbatul a înclinat capul, ca și cum ar fi recunoscut adevărul din cuvintele ei.
– Da, am ales. Dar tu nu ai avut o alegere, nu-i așa?
Cuvintele lui au atins o coardă sensibilă în sufletul Anei. Ochii ei s-au umplut de lacrimi pe care nu le putea controla, dar totuși le-a șters rapid, de parcă s-ar fi temut că va părea slabă.
– Nu știu de ce au plecat, a spus ea, vocea tremurându-i. Dar știu că nu pot să renunț până nu îi găsesc.
Bărbatul a privit în jur, ca și cum ar fi căutat un răspuns în clădirile cenușii și în cerul mohorât. Apoi s-a ridicat și i-a întins mâna.
– Hai, vino cu mine. Nu pot să-ți promit că-i vom găsi, dar pot să te ajut să nu mai stai singură aici.
Ana l-a privit ezitant, dar ceva în ochii lui, în felul în care părea să înțeleagă durerea ei, a făcut-o să accepte. Și-a pus cartonul sub braț și și-a întins mâna spre a lui. Pentru prima dată, asfaltul rece nu mai părea o închisoare, iar orașul nu mai părea atât de ostil.
Povestea ei nu se terminase acolo, dar acel moment a fost începutul a ceva nou. Ana a simțit că, în ciuda tuturor obstacolelor, există oameni care pot vedea dincolo de tăcerea și suferința ei. Iar într-un colț mic al inimii, speranța ei a prins din nou rădăcini.
Mergeau în tăcere, fiecare pierdut în propriile gânduri. Ana strângea cartonul în brațe, ca pe un talisman care îi ținea loc de răspunsuri.
– Cum te cheamă? a întrebat ea brusc, întrerupând liniștea apăsătoare.
Bărbatul a zâmbit slab, fără să-și întoarcă privirea de la trotuarul pe care pășea.
– Mihai, a răspuns el simplu. Și tu?
– Ana.
După câteva secunde de ezitare, Ana a continuat:
– De ce m-ai ajutat? Toți ceilalți au trecut pe lângă mine ca și cum n-aș fi fost acolo.
Mihai s-a oprit brusc și s-a întors spre ea, privindu-i ochii adânci, care păreau să ascundă o lume întreagă de durere.
– Pentru că, uneori, nu e nevoie de motive. Uneori, doar trebuie să faci ce simți că e corect.
Cuvintele lui au răsunat în mintea Anei, lăsând o amprentă pe care nu o putea ignora. Era ceva sincer în tonul lui, ceva ce nu mai simțise de mult timp.
Au ajuns în fața unui adăpost vechi, o clădire mică și dărăpănată, dar care părea mai caldă decât frigul de afară. Mihai a deschis ușa și i-a făcut semn să intre.
– Aici e locul unde stau de ceva vreme. Nu e mult, dar e cald și sigur.
Ana a intrat ezitant, privindu-se în jur. Înăuntru erau câteva saltele așezate pe podea, o masă cu scaune vechi și o sobă mică, care trosnea încet, încălzind aerul. Era sărăcăcios, dar primitor.
Mihai a scos dintr-un colț o cutie de carton.
– Ai mâncat ceva astăzi?
Ana a dat din cap că nu, fără să spună un cuvânt. Mihai i-a întins o felie de pâine și un borcan cu gem, iar ea l-a acceptat fără ezitare. Fiecare înghițitură îi părea un balsam pentru stomacul gol și obosit.
În timp ce mânca, Mihai s-a așezat pe un scaun și a început să vorbească, povestindu-i despre viața lui. Fusese cândva un om obișnuit, cu o familie și un loc de muncă. Dar o serie de alegeri greșite, combinate cu ghinionul, l-au adus pe străzi.
– Știi, Ana, uneori viața nu-ți dă ceea ce meriți, dar trebuie să lupți. Să crezi că poți găsi ceva mai bun.
Ana a tăcut, ascultându-l, dar în mintea ei întrebările continuau să curgă: Cine erau părinții ei? De ce o lăsaseră? Și cel mai important – îi căutau și ei?
După ce a terminat de mâncat, Mihai s-a așezat pe salteaua lui și i-a arătat și ei una liberă.
– Poți rămâne aici cât vrei. Dar mâine putem începe să căutăm răspunsurile pe care le cauți.
Ana l-a privit surprinsă.
– Chiar crezi că am vreo șansă să-i găsesc?
Mihai a zâmbit, de data aceasta cu mai multă căldură.
– Dacă nu încerci, nu vei ști niciodată.
A doua zi, cei doi au pornit prin oraș. Mihai o ajuta pe Ana să lipească afișe cu mesajul simplu și sfâșietor: „Îmi caut părinții. Numele meu este Ana și am fost abandonată când aveam doar câteva luni. Dacă mă recunoaște cineva sau știe ceva despre familia mea, vă rog să mă contactați.”
În timp ce Ana lipea afișele pe stâlpi și pereți, oamenii treceau pe lângă ea, aruncându-i priviri rapide. Unii își continuau drumul, dar alții se opreau să citească.
Într-o după-amiază târzie, o femeie în vârstă s-a apropiat, ținând în mână un ziar vechi.
– Fata mea, te-am văzut pe stradă acum câteva zile. Știu că poate nu e nimic, dar am găsit ceva în ziarul ăsta care mi-a amintit de tine.
Ana a luat ziarul cu mâini tremurânde. Pe o pagină îngălbenită era un articol despre un copil abandonat în fața unui spital din oraș, cu ani în urmă. Alături, o fotografie mică și neclară a unui bebeluș înfășurat într-o pătură.
Inima Anei a început să bată mai tare. Nu avea siguranța că era vorba despre ea, dar era un fir de care putea să se agațe.
Mihai i-a pus o mână pe umăr.
– Asta e un început, Ana.
Privind fotografia, Ana simțea pentru prima dată că poate căutarea ei nu era zadarnică. În adâncul sufletului ei, o licărire de speranță începea să ardă tot mai puternic. Știa că drumul era lung, dar nu mai era singură. Și poate, într-o zi, avea să-și găsească răspunsurile.
