Roxana
După doi ani trudiți pe șantierele din Germania, cu mâinile crăpate de muncă și sufletul zdrobit de dor, m-am întors acasă. Satul meu, mic și tăcut, nu se schimbase aproape deloc. Totul era la fel – ulițele prăfuite, casele vechi cu prispe joase, mirosul de fân și pâine coaptă. Dar ceva era diferit.
Am coborât din microbuz cu geamantanul legat cu sfoară și inimăa bătând tare. Băgasem capul jos pe sub lumea care mă privea ciudat. Unii vecini mi-au zâmbit forțat, alții au întrebat din ochi: „Oare știe?”
Am trecut pe lângă bodega satului. Mi-am zis că nu strica să iau o sticlă de palincă pentru seara de revedere cu Marina. Poate chiar să ciocnesc cu socrul. Să spun „am venit”.
Când am intrat în bodega lui Marin, am îngrănit timpul. El, cu paharul într-o mână, m-a privit de parcă l-am înviat din morți.
„Costine? Te-ai întors?”
„De tot,” i-am răspuns, cu o mândrie amestecată cu oboseală. „Am strâns bani să termin casa. Poate-mi iau și-un tractor.”
Marin a oftat. A turnat în două pahare, apoi s-a așezat vizavi de mine.
„Ascultă-mă bine, Costine. Marina ta… nu te mai așteaptă de vreo jumate de an. E cu văru’-tău. Gelu.”
Paharul mi-a rămas în aer. Am simțit cum pământul de sub mine și toate amintirile mele se crapă deodată.
„Glumești.”
„Tot satul știe. Vin aici împreună. Stă la el acum. În casa ta… vine doar când o suni tu.”
Fiecare cuvânt era o lovitură. Fiecare înȞepare de frază, o ține de cuțită.
Am dat palinca pe gât. Era amară. Niciodată nu mai fusese așa. Simțeam cum mi se sfarmă pieptul dinăuntru.
„De ce? De ce nu mi-a spus nimic? De ce m-a lăsat să trimit bani lună de lună, să visez la întoarcerea acasă?”
Marin a dat din umeri, cu o tristețe tăioasă.
„Banii, Costine. Pentru ce altceva?”
Adevărul e că semnele fuseseră acolo. Apelurile tot mai scurte, vocea ei grăbită, mesajele seci. M-am mințit că totul era de la oboseală, de la distanță. M-am agățat de visul unei familii, al unei vieți normale.
„Ce faci acum?” m-a întrebat Marin.
„Mă duc acasă.”
Cu pași grei, am luat-o pe ulița care ducea la gospodăria socrilor. Curtea era curată, totul arăta ca înainte. Dar simțeam altceva. O neliniște, o goliciune.
Socrul meu m-a văzut de la gard. S-a oprit, s-a uitat lung la mine, apoi și-a reluat treaba fără să spună nimic.
Am intrat între pereții casei mele, ridicata din banii mei. Pe hol, fotografii noi. Marina râdea cu Gelu, la o masă în curte. Fotografiile mele fuseseră date jos. Eu fusesem dat jos.
Am închis ochii. Nu mai eram bărbatul care plecase să-și construiască viitorul. Eram o umbră.
Seara am mers la mama. Când m-a văzut, nu a spus nimic. Doar m-a strâns la piept. A pregătit patul meu din copilărie, mi-a pus o cană de lapte cald încălzind soba. Nu a pus întrebări. Dar știa tot.
A doua zi, Marina a apărut la poarta mamei.
„Am auzit că te-ai întors.”
Am ieșit afara.
„Ai auzit? Atâta tot? Nu ți s-a părut important să fii acolo, să spui ceva, orice?”
„Costin, trebuie să vorbim.”
„Acum vrei? După ce-ai petrecut luni de zile în brațele lui Gelu, în casa mea?”
Ea a încercat să vorbească, dar nu mai aveam răbdare. Am spus tot: despre nopțile reci din containere, despre visele spulberate, despre truda mea. Iar ea a spus, cu voce joasă:
„Banii sânt la bancă. Nu am cheltuit nimic. Casa e a ta.”
Am râs amar.
„Ține-i. Cadou de despărțire. Din partea unui prost.”
Am rămas la mama. Nu m-am mai dus încă o dată la casa aceea. Am dormit în camera cu patul scârțiță și icoana de deasupra. Mama m-a mângâiat ca atunci când eram copil.
Dar eu nu mai eram copil. Eram un bărbat frânt. Și un sat întreg știa.
„Stai aici, puiule. Aici nu te judecă nimeni.”
Dar eu simțeam rușinea cum apasă pe pieptul meu.
Am decis să plec. Am semnat pentru un job la oraș. Să nu mă mai prindă nimeni de sărbători, de glume proaste. Să-ncep din nou.
La plecare, mama m-a condus la microbuz.
„Ai grijă de tine, Costine. Ți grijă de sufletul tău.”
Am plecat cu sufletul gol, dar cu o sămânță de speranță. Poate, cândva, voi putea iubi din nou. Dar mai întâi trebuia să mă iert pe mine. Pentru că plecasem să construiesc ceva durabil, dar uitasem că unele fundații se prăbușesc din trădare.
Iar cine a fost trădat o dată, învață să nu mai clădească pe promisiuni. Ci pe tăcere, muncă și timp.
Asta e lecția bărbaților care se întorc acasă: că uneori acasă nu mai e acolo unde ai lăsat-o. Dar poți construi una nouă. Chiar dacă trebuie să o ridici din praf, din suferință și din cenușa a ceea ce-ai fost cândva.
