Laciu Andreea
Nu plănuisem să iau trenul în ziua aceea. Aveam de gând să merg cu mașina, dar motorul n-a vrut să pornească, și timpul mă presa. Așa că am alergat spre gară, am urcat în primul tren regional spre Brașov și m-am prăbușit pe un loc de la geam, cu rucsacul în poală și gândurile răvășite.
Îmi tremura mâna. Tocmai primisem un mesaj de la șefa mea: „Ne vedem luni să discutăm serios despre rolul tău.” Tonul acela îmi era cunoscut — urma o „reevaluare”, adică ori o mustrare, ori o restructurare mascată.
Aveam 31 de ani și mă simțeam, pentru a nu știu câta oară, ca un copil prins cu lecția nefăcută. În ultimii ani bifasem tot ce părea că trebuie bifat: job bun, apartament cu rată pe 30 de ani, relație relativ stabilă, ieșiri de weekend. Și cu toate astea, în fiecare dimineață când mă spălam pe dinți, mă uitam în oglindă și mă simțeam gol.
Trenul s-a pus în mișcare, iar în fața mea s-a așezat un bătrân. Purta o pălărie gri, palton ponosit și avea o servietă mică, din piele veche. M-a privit, a dat din cap politicos și s-a așezat fără grabă. Părea că venise din alt timp.
Timp de câteva minute nu a spus nimic. Eu mi-am pus căștile, dar nu am dat drumul la muzică. Voiam doar să mă protejez de lume.
Apoi, vocea lui caldă, aproape șoptită, a spart liniștea:
— Pari că ai prea multe în cap pentru o zi așa frumoasă.
Am zâmbit forțat, jenat. Nu mă simțeam pregătit pentru o conversație. Dar ceva în tonul lui, în felul în care vorbea fără să ceară nimic, m-a făcut să scot căștile.
— Cam așa e, am spus. Uneori viața pare că apasă totodată pe toate butoanele greșite.
— Nu cred că ești singurul care simte asta, zise el. Dar știi ce am învățat eu după 72 de ani?
Am ridicat o sprânceană. Omul era calm, ca și cum avea tot timpul din lume.
— Să nu mai iau viața ca pe o problemă de rezolvat, ci ca pe o carte de citit. Uneori interesantă, alteori plictisitoare. Dar mereu cu pagini pe care merită să le întorci.
L-am privit, neștiind ce să răspund. Era simplu ce spunea, aproape banal. Și totuși, mi-a intrat direct în stomac.
— Ce faci acum în viață? a întrebat el, fără să sune iscoditor.
— Lucrez în comunicare. Multă strategie, multe ore, ședințe, clienți care nu știu ce vor. Adică… în fiecare zi simt că e tot mai greu să respir. Dar am investit ani în asta. Nu pot renunța, nu?
Bătrânul a înclinat capul ușor și a zâmbit blând.
— Știi… Eu am fost profesor de literatură. Patruzeci de ani. La un moment dat, am simțit că nu mai pot. Nu pentru că nu iubeam cărțile, ci pentru că nu mă mai iubeam pe mine în acel rol. Așa că, la 60 de ani, am început să scriu povești pentru copii.
A râs scurt.
— Primele mi-au fost refuzate de vreo opt edituri. Dar una mi-a răspuns: „Nu e pentru noi, dar scrieți mai departe. Aveți inimă.” Și am scris. Iar acum, chiar și azi, mă mai sună câte un părinte: „Fetița mea doarme doar după ce îi citesc cartea cu ursul dansator.”
M-a privit cu ochi senini. În ei era o viață întreagă, dar fără nicio urmă de regret.
— Nu zic să pleci mâine din ce faci. Dar dacă în fiecare dimineață simți că ceva e greșit, nu ignora. Corpul nostru știe. Sufletul ne avertizează. Trebuie doar să ascultăm.
Trenul a oprit în Predeal. Mi-a spus că acolo coboară, pentru că are o cabană mică unde se retrage să scrie.
— Într-o lume grăbită, liniștea e un act de curaj, mi-a spus când a coborât. Să nu-ți fie frică să schimbi direcția. Drumurile bune nu au mereu indicatoare.
A închis ușa vagonului și a dispărut în ceața de pe peron. Am rămas cu inima bătând altfel.
În săptămânile care au urmat, am început să scriu din nou, un lucru pe care nu-l mai făcusem din facultate. Seara, în loc de e-mailuri, scriam pagini despre copilărie, despre viața din București, despre visuri abandonate.
Am început un blog. Apoi, am publicat un articol pe o platformă de eseuri personale. A fost citit de mii de oameni. Comentariile erau pline de empatie, de recunoștință.
Și ceva în mine a prins din nou viață.
Nu am renunțat brusc la job, dar am început să lucrez mai puțin, să refuz proiecte care nu mă reprezentau. Am început să-mi construiesc o ieșire — cu pași mici, dar autentici.
Uneori, viața îți trimite un semn nu sub forma unui eveniment grandios, ci sub forma unui bătrân cu o servietă veche, într-un tren regional.
El mi-a dat ceva prețios: o oglindă. Una în care am văzut nu cine sunt acum, ci cine aș putea fi — dacă am curajul să-mi trăiesc viața ca pe o carte, nu ca pe o problemă.
Și am început, pagină cu pagină, să mă regăsesc.
Sursă foto: Pixabay
