Laciu Andreea
Întotdeauna mi-am imaginat că, atunci când voi reveni acasă, mama va fi în ușă, cu șorțul plin de făină și zâmbetul ei obosit. Dar când am pășit în casa copilăriei, m-a întâmpinat doar liniștea. Mama murise cu două zile înainte să ajung. Cancerul. Nu am știut că e atât de grav. Nici n-am întrebat.
Casa mirosea a vechi și a iasomie. Încă mai avea borcane cu dulceață de vișine pe raftul din cămară. Erau etichetate: „pentru Ana”. Am izbucnit în plâns când le-am văzut. Eu, Ana, fiica rătăcită, plecată în Italia la douăzeci de ani, nu mai trimisesem decât rare telefoane și scurte mesaje de Crăciun. Nici măcar de Paști.
Pe biroul din dormitorul mamei era un teanc de plicuri. Fiecare purta scris cu cerneală albastră: „Pentru Ana”. Nu fuseseră trimise niciodată. Peste zece scrisori, în ordine cronologică. Am luat primul plic și am început să citesc.
12 mai 2010
„Draga mea Ana,
Astăzi e ziua ta. Împlinești 21 de ani. Mi-e dor de tine cu o durere care nu are nume. Am copt prăjitura ta preferată, chiar dacă știu că nu o vei mânca. Îți aud pașii pe hol și îmi imaginez că deschizi ușa și îmi spui „La mulți ani și ție, mamă”. Dar rămâne tăcere. Nu ți-am scris să te cert. Vreau doar să știi că te iubesc. În fiecare zi.”
Mi-au tremurat mâinile. În următoarele ore, am citit toate scrisorile. Erau pagini pline de dor, regrete, amintiri. Îmi povestea despre grădina care înflorea primăvara, despre tata, despre pisica ce dormea pe sobă. Scrisorile nu cereau nimic. Nu mă rugau să vin acasă. Doar îmi spuneau că sunt iubită. Necondiționat. Chiar și când eu nu dădeam niciun semn de viață.
La a șaptea scrisoare, am găsit o frază care m-a sfâșiat:
4 martie 2015
„Uneori mă întreb dacă ai avut nevoie să pleci departe ca să poți trăi fără mine. Poate te-am sufocat cu grija mea. Poate am greșit ținându-te prea strâns. Dar am făcut-o pentru că mi-era frică. Frică să nu te pierd. Și, ironic, te-am pierdut oricum.”
Am închis ochii și am văzut-o pe mama așa cum era: o femeie simplă, cu mâini crăpate de muncă, dar cu suflet de poet. Niciodată nu m-a judecat în față, dar nici n-am știut cât a suferit. M-am rușinat. De tot ce nu i-am spus. De toate sărbătorile în care nu am sunat. De momentele în care am ales să uit că am o mamă, doar ca să mă conving că sunt liberă.
Când am citit ultima scrisoare, am plâns în hohote.
9 februarie 2025
„Ana mea,
Simt că mi se apropie sfârșitul. Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri, dar trebuie să-ți spun ceva: Te-am iertat demult. Și nu, nu pentru că m-ai uitat, ci pentru că te înțeleg. Și eu am fugit de mama mea, știi? Cu aceleași vise. Doar că n-am avut curajul să plec prea departe. Tu ai avut. Să nu regreți. Trăiește. Iubește. Și, dacă ai un copil într-o zi, spune-i despre mine. Spune-i că bunicile iubesc dincolo de mări și timp.”
Am petrecut toată noaptea cu acele scrisori. Le-am recitit de mai multe ori. A doua zi, înainte de înmormântare, am luat o foaie și am scris și eu.
29 februarie 2025
„Mamă,
Nici nu știu de unde să încep. Am fost lașă. Am fugit, nu pentru că nu te iubeam, ci pentru că eram speriată că voi deveni ca tine. Acum înțeleg că tu erai mai puternică decât am fost eu vreodată. Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru tăcerile mele. Pentru distanța. Mă doare că nu mai pot să-ți spun în față. Dar sper că, unde ești, mă auzi. Și sper că știi: și eu te-am iubit. Chiar și când nu ți-am spus-o. Îți mulțumesc că ai scris. Fiecare cuvânt m-a adus acasă.”
Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe mormânt. Vântul de primăvară mi-a răscolit părul, ca o mângâiere. Am plecat din cimitir cu inima frântă, dar mai ușoară. Poate că unele răni nu se închid niciodată, dar cuvintele — mai ales cele scrise prea târziu — pot deveni punți peste ani, peste dor, peste vină.
Pentru prima oară în 15 ani, m-am simțit din nou fiica cuiva.
Sursă foto: Pixabay
