Roxana
ȚDuminica trecută ar fi trebuit să fie o zi obișnuită la biserică – calmă, plină de reflecție și reverență. Însă, pe măsură ce slujba începea, ceva mi-a atras atenția și nu am putut să ignor: o femeie din prima bancă avea părul roz strident. Am fost cu adevărat șocat. Știu că trăim într-o epocă în care exprimarea de sine este larg acceptată, dar să văd o astfel de manifestare într-un spațiu sacru, precum biserica, mi s-a părut nepotrivit. Pentru mine, biserica a simbolizat întotdeauna modestie și respect, nu un loc pentru a face declarații de modă îndrăznețe.
Am încercat să mă concentrez pe predică, dar culoarea vibrantă a părului femeii continua să-mi distragă atenția. Nu era un roz subtil sau pastel, ci unul strident, neon, de genul care cere să fie remarcat. Am crescut într-o perioadă în care a merge la biserică însemna să te îmbraci modest, iar tonurile închise și îmbrăcămintea simplă erau considerate semne de respect. Așa că m-am întrebat dacă este greșit să simt așa. Chiar trece această culoare intensă peste limita respectului pentru un lăcaș de cult?
După ce slujba s-a încheiat, am văzut-o pe femeie stând afară, discutând cu alți credincioși. Am ezitat un moment, împărțit între dorința de a lăsa totul să treacă și nevoia de a spune ceva. În cele din urmă, curiozitatea și preocuparea mea au câștigat. M-am apropiat de ea, intenționând să fiu cât mai politicos și blând posibil.
„Scuzați-mă,” am spus cu grijă, încercând să aleg cuvintele potrivite, „Nu am putut să nu observ părul dumneavoastră. Voiam doar să menționez că astfel de culori stridente ar putea să nu fie potrivite pentru biserică.”
Ochii ei s-au mărit la comentariul meu. Pentru un moment, am crezut că va explica alegerea sau chiar își va cere scuze. În schimb, răspunsul ei a fost departe de ceea ce mă așteptam.
„Ei bine, nu cred că este treaba dumneavoastră,” mi-a răspuns ea aspru, zâmbetul ei fiind mai mult ironic decât prietenos. „Vin la biserică pentru a mă ruga, nu pentru a fi judecată pentru felul în care arăt.”
Am rămas fără cuvinte. Sinceritatea ei m-a luat prin surprindere, și m-am trezit incapabil să răspund. Nu am intenționat să o fac să se simtă judecată; scopul meu era să exprim ceea ce consideram a fi o problemă importantă legată de respectul față de biserică. Dar acum, nu pot să nu mă simt împărțit. Oare am depășit limitele vorbind?
Această situație mă frământă încă. Am crezut întotdeauna că ar trebui să existe anumite standarde în modul în care ne prezentăm, mai ales într-un loc sacru cum este biserica. Pentru mine, nu este vorba despre a suprima individualitatea – oamenii ar trebui să fie liberi să fie ei înșiși. Însă, când vine vorba de un spațiu sacru, cred că este important să respectăm acel loc prezentându-ne într-un mod care reflectă respect și umilință. Biserica nu este locul pentru lucruri care atrag prea mult atenția. Este un loc unde ne adunăm cu umilință, unde accentul ar trebui să fie pus pe credință, nu pe aparențe.
Totuși, acum nu pot să nu mă întreb dacă am greșit. Poate că sunt demodat, iar percepția mea despre ceea ce este adecvat este în afara sincronizării cu vremurile. Dar încă simt că există o valoare în menținerea unui sentiment de reverență pentru anumite tradiții și spații. Nu ar trebui să tratăm locuri precum bisericile diferit de mediul nostru zilnic? Nu este rezonabil să cerem oamenilor să se prezinte într-un mod care nu atrage atenția în mod inutil?
Realizez că vremurile s-au schimbat. Ceea ce odată era considerat o ținută respectuoasă nu mai este standardul. Exprimarea de sine, inclusiv modul în care ne îmbrăcăm și ne stilizăm părul, este mai mult celebrată ca niciodată. Și nu sunt neapărat împotriva acestui lucru – cred că toată lumea ar trebui să se simtă liberă să se exprime. Dar mă întreb, oare am început să estompăm prea mult această linie? Mai sunt încă locuri și momente în care modestia și reverența ar trebui să fie prioritare?
Am reflectat dacă am greșit vorbind. Intenția mea nu a fost să jignesc, dar poate că nu este locul meu să comentez despre modul în care ceilalți aleg să se prezinte. Poate că femeia avea dreptate – motivele ei de a fi la biserică erau valide, iar înfățișarea ei nu ar trebui să fie treaba nimănui altcuiva.
Aș dori cu adevărat să aud părerea altora despre acest subiect. Sunt singurul care crede că anumite standarde ar trebui să se aplice în continuare când intrăm într-un lăcaș de cult? Alții s-au simțit vreodată la fel de confuzi, sau este ceva cu care trebuie să mă împac singur? Poate că este timpul să îmi ajustez perspectiva și să accept că modul în care oamenii se exprimă, chiar și în biserică, face parte din schimbările culturale mai largi pe care le experimentăm cu toții.”
