Ana Sasu
Când tata a murit, acum trei ani, mama parcă a îmbătrânit peste noapte.
O cheamă Maria, are 67 de ani și locuiește în Ploiești, în aceeași casă în care eu și sora mea am crescut.
Înainte de tragedie era sufletul familiei. Îi plăcea să gătească, să îngrijească florile din curte și să danseze cu tata ori de câte ori auzeau o melodie veche.
În fiecare sâmbătă seară mutau masa din sufragerie, dădeau muzica mai tare și dansau ca doi adolescenți.
După ce tata s-a stins în urma unui infarct, casa a devenit tăcută.
Radioul n-a mai fost deschis.
Grădina s-a umplut de buruieni.
Mama ieșea din casă doar pentru cumpărături sau la biserică.
Am încercat să o ajut.
Am invitat-o la restaurante, am dus-o la Sinaia câteva zile, i-am propus să meargă în excursii cu alte doamne de vârsta ei.
Îmi răspundea mereu la fel.
— Lasă, mamă… eu mi-am trăit viața.
Vorbele ei mă dureau de fiecare dată.
Apoi a apărut Mihai.
Prietenul meu din copilărie.
Am crescut împreună în același cartier din Ploiești.
Ne jucam fotbal în fața blocului și mergeam cu bicicletele până se întuneca.
După ce am devenit adulți, el nu s-a îndepărtat niciodată de părinții mei.
Îl ajuta pe tata când avea ceva de reparat prin curte și trecea des să-i salute.
Într-o joi seară am mers la mama fără să o anunț.
Casa era încuiată.
Am crezut că s-a dus la vecina de peste drum.
După aproximativ douăzeci de minute, o mașină argintie a oprit în fața porții.
Din ea a coborât mama.
Purta rochia albastră pe care nu o mai îmbrăcase de ani întregi.
Râdea.
Nu un zâmbet timid.
Râdea cu poftă.
Mihai i-a deschis portiera, i-a sărutat mâna în glumă, iar ea l-a lovit ușor peste umăr râzând.
Am rămas privind scena fără să spun nimic.
În următoarele două săptămâni s-a întâmplat exact același lucru.
În fiecare joi.
La aceeași oră.
Într-o zi am întrebat-o:
— Mamă, unde mergeți?
A zâmbit.
— La dans. În parcul central. Au muzică în fiecare joi seara.
— Vin și eu.
Chipul ei s-a schimbat.
— Nu… te rog. Aș vrea să rămână doar între noi.
Răspunsul m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva între ei era mai mult decât o simplă prietenie.
În joia următoare am așteptat până când Mihai a adus-o acasă.
Am ieșit în fața porții.
— Mihai, putem vorbi două minute?
A încuviințat.
L-am întrebat direct.
— De ce o scoți pe mama la dans în fiecare joi?
Zâmbetul i-a dispărut.
S-a uitat câteva clipe spre volan, apoi a spus încet:
— Pentru că i-am promis tatălui tău.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Cum adică?
— Cu două săptămâni înainte să moară, m-a rugat să trec pe la el. Eram doar noi doi în curte. Mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată.
Mihai a înghițit în sec.
— Mi-a zis: „Știu că Maria n-o să recunoască niciodată, dar dacă eu plec primul, o să înceteze să mai trăiască. Ea iubește dansul mai mult decât orice. Dacă într-o zi vezi că nu mai zâmbește, scoate-o din casă. Nu o lăsa să îmbătrânească în singurătate.”
Nu mai puteam spune nimic.
— De ce nu mi-ai spus până acum?
— Pentru că nu era promisiunea făcută ție. Era făcută celui mai bun om pe care l-am cunoscut.
În seara aceea am plâns amândoi.
Câteva zile mai târziu, mama m-a chemat la cafea.
— Ai aflat, nu-i așa?
Am dat din cap.
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Tatăl tău îmi spunea mereu că, dacă într-o zi va pleca primul, o să găsească el o cale să mă facă să dansez din nou.
Au trecut câteva luni.
Mama devenea alt om.
Își îngrijea din nou florile.
Își cumpărase haine colorate.
Asculta muzică în fiecare dimineață.
Într-o joi, Mihai m-a sunat.
— Vino în parc la ora șapte. Dar să nu-i spui mamei.
Când am ajuns, fanfara cânta melodia preferată a părinților mei.
Mama dansa cu Mihai, zâmbind.
La un moment dat, muzica s-a oprit.
Mihai a luat microfonul.
— Maria… în ultimii trei ani am încercat doar să respect promisiunea făcută prietenului meu. Dar, fără să-mi dau seama, joi de joi m-am îndrăgostit de femeia puternică, bună și caldă care ai rămas. Știu că nimeni nu îl poate înlocui pe omul pe care l-ai iubit o viață. Nici nu vreau asta. Dar dacă îmi dai voie, aș vrea să fiu omul care te face să zâmbești de acum înainte.
Tot parcul a amuțit.
Mama plângea.
S-a apropiat de el și l-a îmbrățișat.
— Nu credeam că voi mai avea vreodată curajul să-mi deschid inima. Dar tu nu ai încercat niciodată să-l înlocuiești pe soțul meu. M-ai ajutat doar să învăț din nou să trăiesc. Iar pentru asta îți mulțumesc.
Un an mai târziu, nu au făcut o nuntă mare.
Au organizat o petrecere simplă, în curtea casei din Ploiești.
Au venit rudele, vecinii și prietenii.
Iar primul dans nu a fost doar al mirilor.
A fost un dans în memoria tatălui meu.
Toți cei prezenți s-au prins într-o horă, iar mama, cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze, a privit spre cer și a șoptit:
— Ți-am respectat dorința… și am învățat din nou să fiu fericită.
În clipa aceea am înțeles că iubirea adevărată nu dispare atunci când cineva pleacă. Uneori, ea continuă să trăiască prin promisiunile pe care le lasă în urmă și prin oamenii care aleg să le respecte.
