Mirela Loșniță
După moartea tatălui meu, mama s-a schimbat complet. Din femeia care umplea casa cu râsete și muzică, devenise tăcută și retrasă. Își petrecea zilele privind pe fereastră, iar serile le încheia devreme, ca și cum nu mai avea nimic de așteptat.
La câteva luni după înmormântare, am observat însă că în fiecare joi începea să se pregătească atent. Își alegea o rochie frumoasă, își aranja părul și pleca împreună cu Paul, prietenul meu din copilărie.
La început nu am spus nimic. Paul fusese mereu apropiat de familia noastră, dar nu înțelegeam de ce o scotea pe mama la dans săptămână de săptămână.
În cele din urmă, l-am întrebat direct.
Paul a oftat și a rămas câteva clipe cu privirea în pământ.
— Cu puțin timp înainte să moară, tatăl tău m-a rugat să-i promit ceva.
Am rămas nemișcată.
— Știa că boala avansa mai repede decât vă spunea. Într-o zi m-a chemat în grădină și mi-a zis: „Dacă eu nu voi mai fi, promite-mi că n-o vei lăsa pe Maria să uite cum este să zâmbească.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Mie nu mi-a spus niciodată asta.
— Nu voia să te împovăreze. Știa că vei avea familia și grijile tale. Voia doar ca cineva să treacă pe la ea din când în când.
Joia fusese întotdeauna ziua lor
Paul mi-a povestit că, după moartea tatălui meu, înțelesese repede că simplele vizite nu erau suficiente. Mama îl primea politicos, îi oferea cafea, dar rămânea tristă.
Atunci și-a amintit de ceva ce tata îi spusese cândva: joia fusese ziua preferată a părinților mei.
În fiecare joi ieșeau împreună. Uneori mergeau la restaurant, alteori la plimbare sau la o înghețată. La sărbătorile orașului, tata o lua pe mama de mână și dansau indiferent de melodia care se auzea.
— Prima dată când am invitat-o la dans, m-a refuzat, mi-a spus Paul. A doua oară la fel. A treia oară mi-a zis că nu mai știe pașii.
A zâmbit ușor.
— După primul cântec și-a amintit tot.
Mi-am șters lacrimile.
— De ce nu mi-ați spus?
— Pentru că nu era despre mine și nici despre ea. Era despre promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui tău.
Mama m-a invitat să merg cu ei
Joia următoare, mama m-a sunat.
— Ai timp în seara asta?
— Da.
— Atunci vino și tu cu noi.
Am fost surprinsă. Crezusem că acele ieșiri erau ceva ce voia să păstreze doar pentru ea.
În parc cânta o formație alcătuită din pensionari pasionați de muzică. Pe alei, zeci de cupluri dansau sub lumina felinarelor.
Paul s-a apropiat de mama și i-a întins mâna.
— Îmi acordați acest dans?
Ea a râs și a acceptat.
Am privit-o învârtindu-se pe muzică și, pentru prima dată după multe luni, am revăzut femeia pe care o știam din copilărie.
O doamnă în vârstă s-a apropiat de mine.
— Sunteți fiica Mariei?
— Da.
— Soțul ei dansa minunat. Ne bucurăm că cineva a ajutat-o să nu renunțe la lucrul pe care îl iubea cel mai mult.
Atunci am înțeles totul.
Nu era vorba despre o nouă poveste de dragoste.
Era vorba despre loialitate, prietenie și despre ultima rugăminte a unui om care știa că nu va mai putea fi alături de soția lui.
Din acea seară, am început să merg și eu în parc în fiecare joi. Uneori dansam cu mama. Alteori stăteam pe o bancă și o priveam.
De fiecare dată când o vedeam zâmbind, îmi aminteam de ceva ce tata îmi spusese când eram copil:
— Iubirea adevărată nu dispare atunci când cineva pleacă. Continuă să trăiască prin oamenii care aleg să aibă grijă unii de ceilalți.
Paul nu încerca să-i ia locul tatălui meu.
Îl ajuta doar să-și respecte ultima promisiune.
