Miruna
Alegerile anticipate au revenit în centrul discuțiilor politice din România, însă un asemenea scrutin ar reprezenta un eveniment cu totul neobișnuit pentru istoria recentă a țării. România nu a organizat niciodată alegeri parlamentare anticipate după 1989, iar pentru ultimul precedent trebuie să ne întoarcem aproape un secol în timp. Ultimele alegeri parlamentare considerate anticipate au avut loc în decembrie 1933, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, într-un sistem constituțional și politic foarte diferit de cel actual. La acea vreme, dizolvarea Parlamentului era mult mai ușor de realizat, iar schimbările dese de guvern și convocarea unor noi alegeri făceau parte din realitatea politică a perioadei interbelice.
Ultimele alegeri anticipate din România au avut loc în 1933
În noiembrie 1933, România traversa o perioadă complicată din punct de vedere politic și economic. Efectele Marii Crize Economice încă se resimțeau, scena politică era puternic fragmentată, iar relațiile dintre partidele vremii și regele Carol al II-lea deveniseră tot mai tensionate. În același timp, mișcările extremiste câștigau influență atât în România, cât și în alte state europene.
Pe 14 noiembrie 1933, Carol al II-lea i-a încredințat lui Ion G. Duca misiunea de a conduce Guvernul. Politicianul liberal avea să intre foarte repede într-o nouă etapă electorală. La numai patru zile de la instalarea sa, pe 18 noiembrie, Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal. Legislativul fusese ales cu numai un an înainte, în vara lui 1932, astfel că se afla departe de finalul mandatului obișnuit de patru ani.
Alegerile pentru Adunarea Deputaților au fost stabilite pentru 20 decembrie 1933, iar scrutinul pentru Senat s-a desfășurat în mai multe etape, între 22 și 29 decembrie. România ajungea astfel să organizeze al treilea scrutin parlamentar într-o perioadă de numai trei ani, după alegerile din 1931 și cele din 1932. Partidul Național Liberal a obținut aproximativ 51% dintre voturile pentru Camera Deputaților și, datorită sistemului electoral folosit atunci, a primit 300 dintre cele 387 de mandate.
Sistemul electoral interbelic favoriza puternic partidul care reușea să treacă de un anumit prag. Legea electorală introdusă în 1926 prevedea o așa-numită „primă electorală”. Formațiunea clasată pe primul loc, dacă depășea pragul de 40% din voturi, beneficia de un avantaj considerabil la distribuirea mandatelor. Din acest motiv, procentul de mandate obținut putea fi mult mai mare decât procentul efectiv al voturilor.
De ce alegerile anticipate erau mult mai frecvente în perioada interbelică
Mecanismul politic din România interbelică era foarte diferit de cel existent astăzi. Constituția din 1923 îi acorda regelui dreptul de a dizolva ambele Camere ale Parlamentului sau doar una dintre ele. După dizolvare, trebuiau organizate noi alegeri în maximum două luni, iar noul Parlament trebuia convocat într-un termen de cel mult trei luni.
În practică, mecanismul era folosit frecvent pentru schimbarea majorității parlamentare. Regele putea numi un nou guvern, Parlamentul era ulterior dizolvat, iar Cabinetul proaspăt instalat organiza alegerile. În acea perioadă, controlul administrației locale putea avea o influență considerabilă asupra procesului electoral, ceea ce oferea partidului aflat deja la guvernare un avantaj important.
Instabilitatea parlamentară poate fi observată și în numărul foarte mare de alegeri organizate într-o perioadă relativ scurtă. Între 1919 și 1937, România a trecut prin zece scrutinuri parlamentare: în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937. Puține dintre parlamentele rezultate în urma acestor alegeri au reușit să ajungă până aproape de finalul mandatului pentru care fuseseră alese.
Parlamentul rezultat în urma scrutinului din decembrie 1933 avea să fie una dintre excepții. Acesta a funcționat aproape întreaga legislatură, până la alegerile din 1937. Scrutinul din acel an a generat însă o nouă criză politică, după ce niciun partid nu a reușit să depășească pragul necesar pentru obținerea primei electorale. Câteva luni mai târziu, în februarie 1938, Carol al II-lea avea să instaureze un regim autoritar.
Alegerile din decembrie 1933 au avut și un context extrem de tensionat. Guvernul condus de Ion G. Duca a interzis Garda de Fier înaintea scrutinului, pe fondul confruntărilor dintre autorități și extrema dreaptă legionară. Pe 29 decembrie 1933, la numai câteva zile după scrutin, Ion G. Duca a fost asasinat în gara din Sinaia de membri ai Mișcării Legionare. Conducerea Guvernului liberal avea să fie preluată ulterior de Gheorghe Tătărescu.
Cum se poate ajunge astăzi la alegeri parlamentare anticipate
Procedura prevăzută în prezent de Constituția României este mult mai restrictivă decât cea existentă în perioada interbelică. Președintele nu poate decide pur și simplu dizolvarea Parlamentului pentru a convoca noi alegeri. Articolul 89 din Constituție stabilește condiții precise care trebuie îndeplinite înainte ca șeful statului să poată lua o asemenea decizie.
Concret, Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu acordă votul de încredere pentru formarea unui Guvern în termen de 60 de zile de la prima solicitare de învestitură și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Chiar și atunci, dizolvarea Parlamentului nu se produce automat. Constituția îi oferă președintelui posibilitatea de a lua această decizie după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.
Există și alte restricții. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată într-un an și nu poate fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului președintelui României. De asemenea, dizolvarea nu poate avea loc în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.
Diferența față de anul 1933 este, prin urmare, majoră. În perioada lui Carol al II-lea, regele putea schimba Guvernul și dizolva Parlamentul într-un timp foarte scurt, după care țara era trimisă din nou la urne. În sistemul constituțional actual există mai multe etape și condiții tocmai pentru a împiedica dizolvarea discreționară a Legislativului.
După Revoluția din decembrie 1989, România nu a ajuns niciodată până la organizarea efectivă a unor alegeri parlamentare anticipate. Subiectul a fost discutat în repetate rânduri în perioadele de criză politică, iar unul dintre cele mai cunoscute episoade s-a produs în 2020, când posibilitatea anticipatelor a fost intens dezbătută. Procedura nu a fost însă dusă până la capăt.
Astfel, dacă România ar ajunge din nou la alegeri parlamentare anticipate, ar fi pentru prima dată când acest mecanism ar fi pus efectiv în aplicare în perioada de după 1989. Ultimul precedent rămâne scrutinul din decembrie 1933, desfășurat într-o Românie cu un sistem politic, electoral și constituțional radical diferit de cel de astăzi.
Au trecut aproape 93 de ani de atunci. Tocmai această distanță istorică arată cât de rar este un asemenea scenariu în România contemporană. Deși expresia „alegeri anticipate” apare frecvent în discursul politic în momente de blocaj, transformarea ei într-un scrutin propriu-zis presupune îndeplinirea unor condiții constituționale stricte și parcurgerea mai multor etape înainte ca alegătorii să poată fi chemați din nou la urne.
