Roxana
M-am căsătorit la 73 de ani cu iubirea din liceu, cu băiatul care dispăruse din viața mea fără nicio explicație. Am crezut că soarta ne dăduse, în sfârșit, finalul pe care îl rataserăm. Petre a murit după trei ani. La șase săptămâni după înmormântare, fratele lui, Mihai, a sunat la ușa mea.
Doi vecini cărau după el o cutie de carton atât de mare încât abia a încăput pe ușă.
„Ți-a lăsat ceva. Dar n-o să-ți placă.”
„Ce e acolo? Toate undițele lui?”, am întrebat.
Nu a râs nimeni.
Cutia pe care Petre nu voia să o deschid cât trăia el
Mihai a așteptat să plece vecinii și abia apoi a închis ușa.
„Cât a fost bolnav, Petre m-a rugat să o păstrez până după înmormântare. Nu voia să afli cât era el în viață.”
„Să aflu ce?”
A deschis cutia. Înăuntru erau fotografii, carnete, plicuri și o casetă de metal. Am luat primul plic. Era adresat mie, cu scrisul lui Petre. L-aș fi recunoscut oriunde.
La fel și data de pe el.
„Mihai, scrisoarea asta e din anul în care s-a mutat Petre. De ce o văd abia acum?”
„Irina, e ceva despre soțul tău ce n-ai știut niciodată. Citește-le întâi.”
Aveam 76 de ani, eram văduvă a doua oară și stăteam cu chirie într-un apartament pe care abia mi-l permiteam. Nu mai aveam răbdare de mistere.
Iubirea din liceu care a plecat și nu a mai scris
Petre a fost prima mea dragoste. Am fost împreună tot liceul, la Galați. Îmi aducea flori, știa ce ceai îmi place și o dată a mers cinci kilometri pe ploaie doar ca să mă înveselească.
Apoi tatăl lui și-a găsit de lucru la Hunedoara.
În ziua în care a plecat, m-a ținut de mâini în fața casei părinților mei.
„Îți scriu în fiecare săptămână, Irina. Când strâng destui bani, mă întorc.”
„Să te ții de cuvânt.”
Luni întregi am verificat cutia poștală. Apoi m-am oprit. Petre dispăruse fără o vorbă.
Mi-am văzut de viață. M-am măritat cu Sorin, un om blând care nu promitea niciodată ce nu putea ține. Am avut un băiat, pe Andrei, care moștenise râsul tatălui său. Un accident mi i-a luat pe amândoi. Ani la rând după aceea am muncit, mi-am plătit facturile și am ocolit tot ce îmi amintea cât pierdusem.
Nu m-am mai măritat. Până în ziua în care am intrat într-o cofetărie, la 55 de ani după plecarea lui Petre.
„Irina?”
Un domn în vârstă se ridica de la o masă. A zâmbit, și l-am recunoscut pe băiatul pe care îl iubisem.
„Mai ai de trimis o grămadă de scrisori”, i-am spus.
A râs. Am stat de vorbă ore întregi. Apoi au urmat prânzuri, plimbări, iar el își amintea încă ce ceai beau. Într-o seară a întins mâna peste masă.
„Mărită-te cu mine. Te iubesc și acum.”
„Petre, avem 73 de ani.”
„Atunci ar fi bine să ne grăbim, dacă vrem să ajungem la finalul poveștii.”
Am spus da.
Am vândut casa ca să-l pot îngriji
Ne-am cununat într-un cerc mic, cu familia și prietenii. Pentru prima dată în zeci de ani nu mi-a mai fost frică să las pe cineva aproape.
Apoi Petre a fost diagnosticat cu cancer.
Au venit programările, internările și facturile, mai repede decât le puteam plăti. Asigurarea a acoperit o parte, restul ne-a mâncat economiile. Am vândut casa.
„Irina, aia e siguranța ta”, a protestat el.
„Ești soțul meu. Găsim ceva mai mic.”
La trei ani după nuntă, Petre a murit. Eu m-am mutat cu chirie, cu facturi neplătite și cu mai multe ore goale decât știam ce să fac cu ele.
Ce era scris în carnetul lui Petre
Am citit scrisorile una câte una. În prima îmi spunea cât îi e dor de mine. În a doua, că strânge bani să se întoarcă. Niciun plic nu avea timbru.
„Le-a scris și nu le-a trimis niciodată?”
„Lui Petre îi era mai ușor să pună lucrurile pe hârtie”, a zis Mihai.
„Se pare că timbrele erau peste puterile lui.”
Mihai a vrut să-mi explice, dar i-am deschis ușa. I-am cerut să plece și să nu mai hotărască el ce pot duce și ce nu.
A doua zi dimineață am pus hârtiile în ordine. Scrisorile se răreau după primul an. Pe fundul cutiei era carnetul lui Petre, plin de socoteli: economii, costuri de mutare. La 21 de ani strânsese destui bani ca să se întoarcă. Sub cifre scrisese: „Post liber acasă.” Am găsit și o copie a ofertei de angajare.
Avea banii. Avea și slujba.
Am luat carnetul și m-am dus la Mihai. Mi-a deschis în papuci.
„De ce n-a luat Petre slujba asta?”
S-a uitat la pagină și s-a lăsat greu pe un scaun.
„Salariul tatei nu ajungea. Petre putea să se întoarcă, dar slujba de lângă noi era mai bine plătită. Părinții noștri depindeau de el. Nu ți-a mai scris pentru că nu-ți putea promite când vine. Îi era frică să-ți spună. Iar când a fost gata, a auzit că te-ai logodit.”
„M-am logodit pentru că a încetat să-mi scrie.”
„Și după ce v-ați căsătorit? De ce nu mi-a spus atunci?”
„Îi era frică să nu-l părăsești.”
„Deci a hotărât că încă o minciună e mai bună. Eu n-am avut niciun cuvânt de spus, nu?”
Ultima scrisoare și toastul de la pomenire
Ultima scrisoare era prinsă între paginile jurnalului. Petre o scrisese în ultimele luni de tratament. Recunoștea că la 21 de ani alesese siguranța banilor în locul întoarcerii acasă. Și că, atunci când ne-am regăsit, i-a fost rușine să-mi spună că fusese alegerea lui.
Apoi am ajuns la paragraful despre casă: „Când ai vândut casa ca să mă ajuți, am știut cât de mult ai încredere în mine. Trebuia să-ți spun atunci. Mi-a fost rușine, Irina. Ai tot dreptul să fii supărată.”
Am lăsat foaia jos. Am luat fotografia de la nuntă și am întors-o cu fața la perete.
Mihai a organizat o pomenire. Am mers. Oamenii povesteau lucruri amuzante despre Petre, cum a meșterit ore întregi la o mașină de tuns iarba care rămăsese, de fapt, fără benzină. Apoi un invitat a ridicat paharul.
„Pentru Petre, care a așteptat 55 de ani să se întoarcă la femeia pe care o iubea.”
M-am ridicat.
„Petre și cu mine am avut trei ani minunați. Dar el a avut o dată șansa să se întoarcă și a ales să nu o facă. Nu mi-a spus nici după ce ne-am căsătorit. Am vândut casa ca să aibă orice șansă să se facă bine și aș face-o din nou. Doar că mi-aș fi dorit să creadă că sunt destul de puternică să aud adevărul.”
Nu m-a întrerupt nimeni. Mihai a venit lângă mine: „Are dreptate. Fratele meu trebuia să-i spună.”
Am ridicat paharul. „Pentru Petre. Omul pe care l-am iubit, cu toate defectele lui.”
A doua zi am sunat la furnizori și am făcut un plan de plată pentru facturi. Apoi am dus flori la mormântul lui.
„Sunt încă supărată pentru scrisorile alea. Dar îți mulțumesc că m-ai găsit din nou.”
Am iubit trei oameni care mi-au fost casă. Nu-i pot aduce înapoi. Dar am prieteni de văzut, facturi de plătit și o viață pe care încă n-am terminat-o de trăit.
