Laciu Andreea
Era o zi mohorâtă de noiembrie când m-am urcat în trenul de ora 06:42, cel care pleca dintr-o gară mică din nordul țării, cu destinația București. Aveam un bagaj modest și o inimă grea. Mă întorceam la viața mea de adult grăbit, după un weekend petrecut în satul copilăriei mele, acolo unde timpul încă se scurge altfel.
Pe peron, mama îmi făcea cu mâna. Zâmbea cu ochii umezi, purtând același palton vechi, din care ieșea colțul unei batistuțe. Îl purta mereu de câte ori venea să mă conducă la tren. Și de fiecare dată o simțeam mai mică, mai fragilă, ca și cum o pală de vânt ar putea s-o rupă de pe pământ.
M-am așezat la geam, cu spatele la direcția de mers. Nu-mi plăcuse niciodată poziția aceea, dar în ziua aceea, parcă voiam să privesc ce rămâne în urmă.
Trenul s-a pus în mișcare cu un huruit blând. L-am văzut pe tata cum venea din spate, cu pași apăsați, să o prindă pe mama de umeri. Nu erau genul care să-și arate afecțiunea în public. Dar gestul acela simplu, o mână pe umeri, îmi spunea tot ce nu se spusese vreodată între ei — „Suntem încă aici. Împreună.”
Mi-am lipit fruntea de geam și am oftat. O doamnă în vârstă, cu un batic înflorat și o pungă de rafie în poală, mi-a zâmbit din scaunul de vizavi.
— Greu la despărțire? m-a întrebat cu o voce caldă.
Am dat din cap, incapabil să spun mai mult. Doamna a scos din geantă un pachet mic de biscuiți și mi l-a întins.
— Luați, sunt de casă. Nu-ndulcesc tristețea, dar fac drumul mai blând.
Am acceptat cu un zâmbet stins. Biscuiții aveau gust de copilărie. De bucătărie caldă, de mâini care frământă aluatul fără să se grăbească.
Timpul în tren curge altfel. E un spațiu suspendat între plecare și sosire, între ce a fost și ce urmează. În acel interval, nu ești nici acolo, nici aici. Ești pur și simplu. Și poate de asta, oamenii din tren vorbesc mai mult decât oriunde. Își spun povești pe care nu le-ar spune în altă parte. Ca și cum ar ști, inconștient, că nu se vor mai întâlni niciodată.
La un moment dat, s-a urcat un bărbat de vreo 50 de ani, îmbrăcat simplu, cu o cutie mare în brațe. S-a așezat în compartimentul nostru și a oftat greu. Ne-a spus că merge la fiica lui, în București. Nu se mai văzuseră de trei ani. Ea plecase supărată după o ceartă — din nimic, spunea el — și nu mai răspunsese la telefon. Dar azi dimineață îl sunase. Avea nevoie de el. Și acum se ducea, cu tot ce avea mai bun strâns în acea cutie: prăjituri, câteva poze, o scrisoare scrisă de mână. „Poate cu asta mă iartă”, spuse el, cu glasul pierdut.
Doamna în vârstă i-a atins mâna.
— Nicio prăjitură nu cere iertare. Dar iubirea din ele poate s-o facă.
Am stat toți trei în tăcere o vreme. Era o liniște plină, nu stânjenitoare. Un soi de respect pentru suferințele celuilalt.
Pe geam, câmpurile se întindeau goale și cenușii. Copaci golași stăteau în picioare ca niște martori triști ai trecerii. M-am întrebat de câte ori făcusem acest drum fără să privesc în jur. Prea grăbită. Prea prinsă în telefon. Prea deconectată de la viață.
Înainte să cobor, doamna mi-a pus biscuiții rămași într-un șervețel și mi i-a dat.
— Să-i duci mamei. Data viitoare, să stai mai mult.
N-am avut puterea să-i spun că tocmai venisem de la mama. Dar i-am zâmbit și am mulțumit.
Când trenul a oprit la București, bărbatul cu cutia a coborât în grabă. În spatele lui, o fată înaltă, cu părul prins într-o coadă, l-a zărit și a alergat spre el. Nu s-au îmbrățișat imediat. S-au privit. Timp de câteva secunde. Apoi, ca într-un gest tăcut de recunoaștere, fata i-a luat cutia din mâini. El a lăsat-o să o țină. Și atunci, au mers împreună, în aceeași direcție.
Pe peron, am simțit un nod în gât. Nu cunoșteam acești oameni, dar mă simțeam parte din povestea lor. Trenul ne legase, pentru un moment, într-un spațiu de sinceritate, în care nu mai purtam măști.
După acea zi, am început să privesc altfel drumurile. Nu le mai văd ca simple mijloace de transport. Fiecare drum e o punte între ce am fost și ce putem deveni. Și, uneori, e nevoie doar de un tren care să nu se oprească — sau care să ne oprească din fuga noastră, doar cât să vedem cu adevărat.
Sursă foto: Pixabay
