Laciu Andreea
Într-un sat uitat de lume, între dealuri domoale și câmpuri de floarea-soarelui, trăia o bătrână pe nume Maria. Casa ei era mică, cu acoperișul de tablă ruginită și gardul scorojit, dar înăuntru domnea o liniște caldă, amestecată cu miros de lemn ars și pâine proaspăt scoasă din cuptor.
Maria își petrecuse toată viața acolo, alături de soțul ei, Ion, care plecase dintre cei vii cu mulți ani în urmă. Nu aveau copii, dar Maria crescuse cu dragoste o nepoată, Ana, pe care o iubea ca pe propriul ei copil. Ana plecase la oraș de tânără, cu dorința de a-și clădi un viitor mai bun. Îi promisese bunicii că va scrie des, dar anii au trecut și scrisorile au început să vină tot mai rar.
Într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau ca niște amintiri aurii peste aleea casei, Maria se așeză la masa din bucătărie și începu să scrie o scrisoare. Își tremura mâna, dar ochii aveau o sclipire hotărâtă.
Draga mea Ana,
Mi-e tare dor de tine. Am visat azi-noapte că erai iar mică și fugeai prin grădină, râzând cu obrajii roșii de la vânt. Mi-ar plăcea să te revăd. Timpul nu mai are răbdare cu mine. Poate când vei primi această scrisoare, vei simți cât de tare bate inima mea pentru tine…
Maria plângea în tăcere, scriind cuvintele ca și cum ar fi sculptat ultima ei speranță în hârtie. Puse scrisoarea într-un plic, scrise adresa cu grijă și a doua zi, o duse la poștă. Pe drum, oamenii o salutau cu respect, dar și cu o tristețe tăcută. Toți o știau pe Maria – o femeie demnă, dar singură.
Au trecut săptămâni. Maria ieșea în fiecare zi la poartă, așteptând poștașul. Dar el trecea mai departe, iar bătrâna rămânea cu privirea agățată în drum, ca o frunză în bătaia vântului.
Într-o dimineață geroasă de decembrie, vecina ei, Elena, bătu la ușă. Nu mai văzuse lumina aprinsă de zile bune. A intrat și a găsit-o pe Maria întinsă în pat, slabă, dar zâmbind.
— N-a venit încă scrisoarea, nu-i așa? a întrebat Maria, cu voce abia șoptită.
Elena clătină din cap, cu ochii în lacrimi.
— Poate mâine, zise Maria, apoi închise ochii, ca și cum ar fi vrut să-și păstreze visul viu pentru încă o zi.
Maria nu a mai apucat ziua de mâine.
Satul întreg a venit la înmormântare. În ciuda iernii aspre, oamenii au umplut biserica. Unii plângeau, alții păstrau o tăcere apăsătoare. În mâinile ei, preotul a pus scrisoarea netrimisă de Ana – un simbol al unei iubiri care nu ceruse nimic în schimb.
Dar soarta, uneori, are felul ei de a încheia poveștile.
La câteva zile după înmormântare, Ana a ajuns în sat. Trecuseră ani de când nu mai călcase pragul acelei case. Aflase de moartea Mariei de la un vecin, care îi găsise adresa în carnetul bătrânei.
Ana intra în curte cu ochii înlăcrimați. Totul era așa cum își amintea – cu excepția tăcerii dureroase. A găsit pe masă, printre lucrurile mamei ei adoptive, un teanc de scrisori — toate adresate ei. Unele fuseseră trimise și returnate, altele niciodată trimise.
Cu mâinile tremurânde, Ana citi ultima scrisoare. Fiecare cuvânt era o rană și o mângâiere. Plângea și repeta: „Îmi pare rău…”.
A ieșit în grădină, acolo unde odinioară alerga copil fiind, și a îngropat scrisoarea la rădăcina unui măr bătrân. Apoi s-a așezat lângă el și a stat acolo ore întregi, în tăcere.
Din acel moment, Ana a venit în fiecare lună în sat. A reparat casa, a plantat flori în grădină și a deschis ușa celor nevoiași. Nu putea întoarce timpul, dar putea da mai departe ce primise: iubire necondiționată.
Scrisoarea care n-a mai ajuns i-a schimbat viața. Uneori, o singură pagină poate face cât o viață întreagă.
