Laciu Andreea
Într-o dimineață cenușie de noiembrie, în orfelinatul de la marginea orașului Brașov, unde clopotele băteau rareori altceva decât ora fixă, o fetiță de doisprezece ani numită Ana stătea pe pervazul unei ferestre, privind cum frunzele moarte dansau în curtea pustie. Avea ochii de culoarea castanei coapte și părul prins într-o coadă neglijentă. Îi plăcea liniștea, pentru că în ea putea să-și imagineze o lume în care nu era singură.
Ana fusese adusă la orfelinat când avea doar trei ani. Nu-și amintea chipul mamei, nici vocea ei, dar uneori, în vis, o auzea cântând un cântec de leagăn. Nu întrebase niciodată despre părinți. Toți copiii de acolo aveau povești întrerupte, bucăți lipsă, iar dorințele erau, de obicei, ascunse în tăcere.
Într-o zi, în timp ce ajuta la curățenie, directoarea o trimise să ducă niște lucruri vechi în podul prăfuit. Nu fusese niciodată acolo. Era un loc interzis copiilor, cu scânduri scârțâitoare și ferestre murdare. În colțuri zăceau jucării sparte, lăzi închise și cărți cu paginile galbene. În timp ce punea o cutie pe un raft, observă o ușiță mică, mascată de o draperie ponosită.
Împinsă de curiozitate, Ana trase draperia. Ușa scârțâi ușor și, înăuntru, găsi o cutie de lemn, închisă cu un zăvor ruginit. Forțând capacul, descoperi un dosar vechi, legat cu o panglică roșie. Pe el scria, cu litere caligrafice: „Confidențial – Maria Stoica”.
Numele o lovi ca un fulger. Ana avea același nume de familie – Stoica. Cu inima bătându-i nebunește, deschise dosarul. Înăuntru erau documente: certificate, scrisori și o fotografie. În imagine, o femeie zâmbea cald, ținând în brațe un bebeluș. Pe spatele pozei scria: „Ana și mama, în ultima zi împreună”.
Tremurând, Ana citi prima scrisoare. Era adresată directoarei orfelinatului și venea de la o anume Clara Andronache, avocat. Spunea că micuța Ana fusese adusă acolo pentru siguranța ei, după ce mama fusese nevoită să dispară pentru a o proteja. Se pomenea ceva despre o moștenire mare, un proces și o familie puternică care ar fi vrut să le despartă.
Citea, recitea, și totul părea ireal. Ana nu fusese abandonată. Fusese ascunsă. Protejată.
Un alt document era o hotărâre judecătorească neterminată. Lângă ea, o altă scrisoare, mai personală, semnată chiar de mama ei:
„Scumpa mea Ana, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai crescut suficient ca să afli adevărul. M-am luptat să te păstrez în siguranță, departe de lumea în care m-am născut. Familia mea… e una bogată, dar rece. Nu voiau ca tu să exiști. Am fugit, dar nu am putut fugi destul. Te-am lăsat aici, sperând că într-o zi te vei întoarce la mine. Te iubesc mai mult decât viața. Mama.”
Ana lăsă scrisoarea jos. Simțea cum un gol din piept începe să se umple. Nu mai era doar o fetiță orfană. Avea o mamă. Avea o poveste. Și avea un motiv.
În acea noapte, nu dormi. Se furișă înapoi în pod, luând toate documentele cu ea. Le ascunse sub saltea și, a doua zi, când directoarea plecă în oraș, Ana găsi curajul să o caute pe avocata Clara Andronache. Pe adresa din scrisoare, încă era o firmă de avocatură.
Clara, o femeie de vârstă mijlocie, cu ochi blânzi și voce caldă, o recunoscu imediat. Plânse. O strânse în brațe și-i spuse:
– Mă gândeam că nu te vei întoarce niciodată. Mama ta… încă te caută. E în străinătate, sub un alt nume. Dar așteaptă momentul în care vei putea fi din nou împreună.
În următoarele săptămâni, totul se schimbă. Clara începu procedurile legale pentru recunoașterea identității Anei și reconectarea cu mama ei. Între timp, Ana rămase în orfelinat, dar acum mergea seara la biroul avocatei, unde citea scrisori de la mama ei, primea vești, și visa la ziua revederii.
Într-o seară, în curte, când frunzele zburau din nou în cercuri tăcute, Ana zâmbi. Nu mai era fetița singură de pe pervaz. Acum era o fetiță cu un trecut recuperat, cu un viitor desenat și, cel mai important, cu o mamă care o aștepta.
Și uneori, chiar și în cele mai prăfuite poduri, se ascund povești care pot schimba o viață.
