Ana Sasu
Marina își ștergea mâinile de prosop și privea masa din sufragerie.
Rulourile de vinete erau așezate într-un platou alb, decorate cu mărar proaspăt. Chiftelele erau rumenite exact cât trebuia, salata era rece, iar compotul de vișine stătea într-o carafă mare, din sticlă.
Totul era pregătit.
Totul era curat.
Totul era suficient.
Și, cu toate acestea, Marina simțea o neliniște care nu-i dădea pace.
În seara aceea urma să vină pentru prima dată mama lui Igor.
Doamna Tamara.
O femeie despre care auzise multe, dar pe care nu o întâlnise niciodată.
— Mamă, de ce ai gătit atât?
Pavel stătea rezemat de tocul ușii.
Avea doisprezece ani, însă privirea lui era mult mai serioasă decât ar fi trebuit să fie la vârsta aceea. Era slab, înalt pentru anii lui și își ținea brațele încrucișate la piept.
— Vine o singură persoană sau tot satul?
Marina a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns până la ochi.
— Vine mama lui Igor și sora lui. E prima dată când ne calcă pragul.
— Și?
— Și vreau să fie totul frumos.
Pavel a privit masa.
— Igor stă aici de jumătate de an. Nici el nu a făcut vreodată o masă frumoasă pentru noi.
Marina și-a coborât privirea.
Pavel avea dreptate.
Igor apăruse în viața lor la câteva luni după divorț. La început fusese atent, glumeț și mereu gata să ajute. Venise să repare o poliță desprinsă din bucătărie. Apoi schimbase un robinet. În altă seară îi adusese Marina medicamente când fusese răcită.
Rămăsese peste noapte.
Apoi încă o noapte.
Mai târziu își adusese câteva cămăși.
După aceea, o geantă.
Fără să discute vreodată cu adevărat despre mutare, Igor ajunsese să locuiască în apartamentul Marinei.
La început, ea fusese fericită.
După un divorț greu și ani întregi în care fusese tratată ca o femeie invizibilă, Igor îi spusese exact lucrurile pe care voia să le audă.
Că este frumoasă.
Că este puternică.
Că merită să fie iubită.
Marina își dorise să creadă.
Poate prea mult.
Pavel, în schimb, nu se lăsase convins.
Îl privea pe Igor cu o rezervă tăcută.
Nu-i vorbea urât.
Nu-l provoca.
Dar nu îi spunea niciodată „unchiule”, așa cum încercase Igor să-l convingă.
Pentru Pavel, Igor era doar bărbatul care dormea în camera mamei lui și care, dimineața, își lăsa cana murdară pe masă.
La ora șapte fix a sunat soneria.
Marina și-a netezit rochia și a mers să deschidă.
În prag stătea doamna Tamara.
Era o femeie masivă, cu părul vopsit într-un roșcat intens și buzele date cu un ruj strident. Purta un palton lung, închis la culoare, și o geantă mare, lucioasă.
Lângă ea se afla Alina, sora lui Igor.
Mai tânără decât Marina, îmbrăcată în blugi foarte strâmți, cu telefonul în mână și o expresie plictisită.
Niciuna nu adusese flori.
Nici măcar o cutie de bomboane.
— Poftiți, intrați, a spus Marina. Mă bucur că ați venit.
Doamna Tamara nu i-a răspuns.
Și-a scos paltonul și i l-a întins de parcă Marina ar fi fost angajata unui hotel.
Apoi a pornit direct prin apartament.
A intrat în sufragerie.
A privit mobila.
Perdelele.
Covorul.
Fotografiile.
Marina a rămas câteva secunde pe hol.
Igor stătea lângă pantofar și își privea pantofii.
— Cam mic apartamentul, a spus doamna Tamara, trecând degetul peste marginea unei biblioteci.
A ridicat degetul și l-a privit.
— Și e praf.
Marina a făcut un pas înainte.
— Am făcut curat dimineață.
— Poate nu suficient.
Alina a chicotit și a început să scrie ceva pe telefon.
Pavel stătea lângă ușa camerei lui.
Nu spunea nimic.
Dar Marina i-a văzut maxilarul încordat.
— Poftiți la masă, a spus ea, încercând să ignore tonul musafirei.
Doamna Tamara a ocupat imediat locul din capul mesei.
Nici nu a întrebat dacă acela era locul cuiva.
S-a așezat, și-a pus geanta pe scaunul de lângă ea și a început să cerceteze mâncarea cu o expresie dezgustată.
Marina turna compot în pahare.
Igor își pusese deja două chiftele în farfurie.
— Asta ce mai e? a întrebat doamna Tamara, împungând cu furculița un rulou de vinete.
— Vinete cu brânză, usturoi și verdeață. Le-am pregătit astăzi.
— Noi așa ceva nu mâncăm!
Vocea femeii a răsunat în toată camera.
Marina s-a oprit cu carafa în aer.
— Poftiți?
— La noi, la țară, cu din-astea hrănesc porcii.
Doamna Tamara a apucat platoul și l-a trântit înapoi pe masă.
Rulourile s-au răsturnat.
Unul a căzut pe fața de masă și a lăsat o pată grasă.
Altul s-a rostogolit până lângă farfuria lui Pavel.
Alina s-a dat înapoi și, în loc să ajute, a ridicat telefonul.
Filma.
Igor mesteca liniștit.
Marina a rămas cu mâinile pe carafă.
Nu a spus nimic câteva secunde.
În casă se auzea doar zgomotul tacâmurilor lui Igor.
— Igor, spune-i ceva, a rostit Marina încet.
El a ridicat ochii doar o clipă.
— Mamă, hai, las-o.
Tonul lui era moale.
Fără fermitate.
Fără indignare.
Ca și cum femeia ar fi vărsat din greșeală puțină apă.
— Ce să las? a replicat Tamara. Eu spun adevărul. Dacă nu știe să gătească, nu știe.
Marina a simțit că i se încălzesc obrajii.
— Nimeni nu vă obligă să mâncați.
— Vai, dar te-ai și supărat.
Femeia s-a lăsat pe spate și a privit-o din cap până în picioare.
— Tu ești femeie arătoasă, nu zic nu. Dar te-ai mai împlinit. Anii se cunosc.
Alina a zâmbit, continuând să filmeze.
— Igor ar avea nevoie de una mai tânără, mai suplă. Că tu… nu mai ești chiar proaspătă.
Pavel s-a ridicat brusc.
Scaunul lui a zgâriat podeaua.
— Nu vorbiți așa cu mama mea.
Marina s-a întors spre el.
— Pavele, mergi în camera ta.
— Dar, mamă…
— Te rog.
Băiatul a rămas o clipă nemișcat.
Apoi a plecat.
Nu înainte de a-l privi pe Igor cu un dispreț pe care niciun adult din cameră nu a avut curajul să-l exprime.
Marina și-a întors privirea spre bărbatul pe care îl primise în casa ei.
— Igor?
El a rupt o bucată de pâine.
— Mamă, ajunge.
Doamna Tamara a ridicat din umeri.
— Nu spun cu răutate. Sunt sinceră.
Marina s-a ridicat.
Nu pentru că voia să fugă.
Ci pentru că simțea că, dacă mai stătea o secundă acolo, avea să spună ceva ce nu mai putea fi retras.
A intrat în bucătărie.
Și-a pus palmele pe marginea blatului și a încercat să respire.
Ceainicul începea să fiarbă.
Din sufragerie se auzeau vocile lor.
— Mamă, oprește-te, a spus Igor.
Nu era supărat.
Părea doar deranjat că se stricase atmosfera.
— Eu îți spun pentru binele tău, a continuat Tamara. Ce-ți trebuie o femeie divorțată, cu copil?
Marina a încremenit.
— Băiatul ăla se uită urât la tine. Nici măcar nu e sângele tău.
— Lasă-l, a răspuns Igor.
— Ai stat aici la cald, ai economisit chiria și gata. La primăvară pleci. Îți găsești una normală.
Ceainicul fluiera.
Marina nu-l mai auzea.
— Lasă, mamă, a râs Igor scurt. Mașina e jos, depozitul e la cinci minute de mers pe jos. Îmi este comod aici.
Marina a simțit cum i se răcesc mâinile.
— Trag iarna, strâng bani și vedem după, a continuat el. Ea este îndrăgostită de mine. Nu mă dă afară.
Alina a râs.
— Ești cam dur.
— Nu sunt dur. Sunt realist.
— Așa te vreau, băiat deștept, a spus doamna Tamara. Doar să nu te legi prea tare. Femeile ca ea se agață repede când văd un bărbat în casă.
Marina a oprit ceainicul.
În clipa aceea, ceva din ea s-a liniștit.
Nu mai simțea rușine.
Nici teamă.
Nici măcar furie.
Doar claritate.
A ieșit din bucătărie.
A mers pe hol.
A deschis dulapul.
A scos geanta mare a lui Igor, aceea cu care venise cu jumătate de an înainte.
A intrat în dormitor și a început să-i strângă hainele.
Cămășile.
Puloverele.
Pantalonii.
Trusa de bărbierit.
Pantofii.
Totul.
Nu s-a grăbit.
Nu a plâns.
În mai puțin de trei minute, geanta era plină.
A luat-o și s-a întors în sufragerie.
A aruncat-o pe masă.
Două pahare s-au răsturnat.
Igor s-a ridicat.
— Ce faci?
Marina l-a privit direct.
— Fă-ți bagajele.
A clipit.
— Poftim?
— De fapt, sunt deja făcute.
Doamna Tamara a izbucnit într-un râs disprețuitor.
— Hai, lasă teatrul.
Marina s-a întors spre ea.
— Nu este teatru. Ieșiți din casa mea.
Alina a coborât telefonul.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Igor a făcut un pas spre Marina.
— Hai să discutăm.
— Am auzit destul.
— Ai tras cu urechea?
— Era casa mea. Nu trebuia să trag cu urechea. Vorbeați atât de tare, încât probabil v-au auzit și vecinii.
Doamna Tamara s-a ridicat brusc.
— Igor, nu te lăsa umilit de femeia asta.
Marina a râs scurt.
— Umilit?
A arătat spre farfuria răsturnată.
— Dumneavoastră ați intrat în casa mea, mi-ați insultat mâncarea, copilul și viața. Fiul dumneavoastră a recunoscut că stă aici doar ca să economisească bani. Iar acum credeți că el este umilit?
Igor și-a trecut o mână prin păr.
— Nu am vrut să spun asta.
— Ba exact asta ai spus.
— Eram nervos.
— Nu erai nervos. Râdeai.
El a tăcut.
Marina s-a apropiat de ușă și a deschis-o larg.
— Aveți un minut să plecați.
Doamna Tamara și-a luat geanta.
— Vei regreta.
— Singurul lucru pe care îl regret este că v-am pus farfurii pe masă.
Alina a început să se îmbrace.
Igor nu se mișca.
— Marina, nu face o prostie.
— Prostia am făcut-o acum șase luni, când ți-am dat cheia.
A întins mâna.
— Dă-mi-o.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
— Vorbim mâine.
— Nu. Vorbim acum.
Igor s-a uitat spre mama lui.
Doamna Tamara i-a făcut un semn să plece.
El a scos cheia din buzunar și a pus-o în palma Marinei.
— Ești ridicolă.
— Iar tu nu mai locuiești aici.
L-a privit cum ridică geanta.
Pentru prima dată, nu mai părea descurcăreț.
Nu mai părea sigur.
Părea doar un bărbat care tocmai pierduse locul unde stătuse fără chirie și fără responsabilitate.
Când au ieșit, Marina a închis ușa.
A răsucit cheia.
Apoi și-a sprijinit fruntea de lemnul rece.
Din spatele ei s-a auzit vocea lui Pavel.
— Au plecat?
Marina s-a întors.
Băiatul stătea în capătul holului.
Ochii îi erau umezi.
— Da.
— Definitiv?
Marina a dat din cap.
— Definitiv.
Pavel a venit spre ea și a îmbrățișat-o.
La început, Marina a rămas nemișcată.
Apoi și-a strâns copilul la piept.
— Îmi pare rău, a șoptit ea.
— Pentru ce?
— Că nu am văzut mai devreme.
Pavel a rămas cu capul pe umărul ei.
— Eu am văzut.
Cuvintele acelea au durut mai mult decât toate insultele doamnei Tamara.
În lunile care urmaseră, copilul ei observase fiecare gest.
Fiecare masă la care Igor se ridica fără să-și ducă farfuria.
Fiecare seară în care Marina plătea facturile, iar el spunea că își strânge banii pentru „afacere”.
Fiecare moment în care Pavel fusese tratat ca un musafir în propria casă.
Marina a închis ochii.
— De acum înainte, mă voi uita mai atent.
A doua zi, Igor a sunat de peste douăzeci de ori.
La început și-a cerut scuze.
Apoi a spus că mama lui exagerase.
Mai târziu a acuzat-o pe Marina că este instabilă.
Seara, i-a trimis un mesaj lung.
„Nu poți arunca o relație pentru câteva vorbe.”
Marina a citit mesajul o singură dată.
Apoi a răspuns:
„Nu am aruncat o relație. Am scos din casă un om care nu a avut niciodată una cu mine.”
L-a blocat.
În următoarele zile, a schimbat încuietoarea.
A strâns lucrurile rămase.
A spălat fața de masă pătată.
Urma de grăsime nu a ieșit complet.
Pavel i-a spus să o arunce.
Marina a refuzat.
— O păstrez.
— De ce?
— Ca să-mi amintesc.
— De ea?
— Nu. De mine.
În primăvară, Marina a schimbat mobila din sufragerie.
A cumpărat o masă mai mică, rotundă.
Nu pentru musafiri.
Pentru ea și Pavel.
Într-o duminică, au pregătit împreună rulouri de vinete.
Pavel a gustat unul și a zâmbit.
— Sunt foarte bune.
Marina a râs.
— Știu.
În seara aceea au mâncat în liniște.
Fără judecăți.
Fără ironii.
Fără oameni care confundau bunătatea cu slăbiciunea.
Marina înțelesese, în sfârșit, ceva simplu.
O casă nu devine familie doar pentru că un bărbat își lasă hainele în dulap.
Familia începe acolo unde există respect.
Iar în clipa în care respectul dispare, ușa trebuie deschisă.
Nu pentru ca tu să pleci.
Ci pentru ca cei care te calcă în picioare să înțeleagă drumul spre ieșire.
