Mirela Loșniță
Trecuse prea mult timp de când nu mai avusesem o reuniune de familie liniștită, fără graba obișnuită și fără să fie umbrită de treburi de rezolvat. Așa că atunci când sora mea, Susan, m-a sunat și ne-a invitat la vila ei pentru o după-amiază la piscină, am simțit că era ocazia perfectă să ne revedem, să stăm de vorbă și să ne bucurăm de o zi împreună.
Eu și soțul meu, Greg, voiam și ca fiica noastră, Lily, să petreacă mai mult timp cu verii ei. Lily – sau „Tiger-lily”, cum îi spunea Greg cu drag – avea opt ani, ochi luminoși și o curiozitate fără margini. Iubea apa și se entuziasma ușor, stropind mult atunci când înota, lucru care o făcea mereu să râdă, chiar dacă alți copii se mai fereau. Era inteligentă, blândă și atentă la ceilalți.
Sora mea nu și-a lăsat fiica de 8 ani să intre în piscină la petrecerea de familie
Invitația lui Susan fusese primitoare, dar în vocea ei se simțea un ton ușor distant. De când se căsătorise cu Cooper, viața ei se schimbase radical: peluze perfecte, petreceri cu tematică, bijuterii elegante, haine scumpe livrate în huse cu siglă. Era o lume diferită de cea în care crescuserăm, când își lăsa labradorul să doarmă în cada veche pentru că îi plăcea. Uneori aveam impresia că vorbesc cu o străină, atentă la fiecare cuvânt, ca și cum s-ar măsura după standardele altcuiva.
Drumul până la casa lor trecea printre cartiere luxoase și străzi șerpuite. Când vila a apărut în depărtare, Lily s-a lipit de geam, fascinată. Pereți din piatră deschisă, ferestre uriașe și o piscină strălucitoare, demnă de o revistă. Am parcat lângă o aliniere de mașini scumpe. Pe gazon, verii ei, Avery și Archie, alergau, însoțiți de bonă, care ținea în mână o cutie de suc și o cremă de soare.
Atmosfera mirosea a iasomie și a creveți la grătar. Cooper stătea lângă terasă, cu un pahar de whisky, în centrul unui grup de invitați. Observam că majoritatea erau prieteni noi ai surorii mele, nu rude. Noi eram doar presărați printre ei, ca o garnitură pe o farfurie.
Lily m-a întrebat, cu ochii mari:
– Pot să intru în piscină?
– Sigur, draga mea, du-te și întreab-o pe mătușa Susan unde te poți schimba, i-am spus.
A plecat zâmbind, iar eu am rămas de vorbă cu o verișoară. Totuși, din când în când, ochii mei îi căutau silueta printre invitați. La un moment dat, am zărit-o pe Susan fotografiindu-și copiii în apă, în timp ce Lily nu apărea nicăieri în preajma piscinei.
Peste câteva minute, am văzut-o pe Lily alergând spre mine, cu obrajii roșii și lacrimi curgându-i pe față.
– Ce s-a întâmplat, iubito? am întrebat, încercând să îi netezesc părul ud de transpirație.
– Mami, vreau să plecăm acasă, a spus printre sughițuri. Mătușa Susan a zis că nu am voie să intru în piscină. Toți ceilalți copii pot, dar eu nu. A zis că e ocupată să facă poze.
Cuvintele ei au căzut greu. Am simțit un nod în piept și un val de furie. Lily era respectuoasă și atentă, nu un copil care să deranjeze. M-am ridicat și am luat-o de mână.
– Unde e mătușa Susan?
– Tot acolo, lângă piscină, face poze, a spus Lily, ștergându-și lacrimile.
Am traversat grădina și am găsit-o pe Susan aplecată, surprinzând cadre cu Avery care sărea în apă.
– Susan, de ce Lily nu are voie să înoate ca ceilalți? am întrebat, ținându-mi vocea calmă.
Ea s-a ridicat surprinsă, afișând un zâmbet rapid:
– Oh, voiam să vorbesc cu tine… Fac poze lui Avery!
– Nu asta te-am întrebat.
Zâmbetul i s-a stins ușor.
– Cathy, nu am vrut să fie haos. Copiii mei sunt obișnuiți cu un anumit mod de a se juca, iar Lily… stropește cam mult. Nu vreau să stric atmosfera.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
– Deci, pentru că presupui că ar putea „strica atmosfera”, o ții pe margine?
– Nu e personal, e casa mea și regulile mele, a ridicat ea din umeri.
Greg s-a apropiat atunci și a spus ferm:
– Sunt de acord cu soția mea. Asta nu e în regulă, Susan.
Am privit-o în ochi și i-am zis:
– Atunci plecăm. Nu o vei umili pe fiica mea.
Ne-am luat lucrurile și am plecat. În drum spre mașină, simțeam cum toată lumea ne urmărea. În mașină, Greg i-a propus lui Lily să mergem la un parc acvatic și apoi la înghețată. Acolo ni s-au alăturat câteva rude, iar Lily a râs și s-a jucat toată după-amiaza, uitând de incident.
Seara, acasă, în timp ce Lily povestea veselă despre tobogane, eu încă aveam în minte tonul rece al surorii mele. Greg mi-a spus că ar trebui să îi scriu, pentru mine. I-am trimis un mesaj scurt și sincer:
„Nu pot să cred cine ai devenit de când ești cu Cooper. Nu vom mai vorbi până nu îți vei aminti cine ești.”
Nu a răspuns niciodată. Am înțeles atunci că unele legături de familie nu se rup dintr-o dată, ci se destramă încet, până când nu mai rămâne nimic de reparat.
