Ana Sasu
Soția mea, Andreea, visase la o fiică încă dinainte să ne căsătorim.
Îmi amintesc și acum una dintre primele noastre discuții serioase despre familie. Eram împreună de nici doi ani, stăteam la o terasă din Suceava, iar ea mi-a spus, aproape din senin:
— Dacă o să am vreodată o fată, vreau să o cheme Sofia.
Am râs.
— Și dacă avem băiat?
— Atunci alegi tu.
— Și dacă avem doi băieți?
Andreea s-a uitat la mine de parcă tocmai spusesem cea mai absurdă propoziție posibilă.
— Nu vom avea doi băieți.
Viața avea însă un simț al umorului aparte.
Câțiva ani mai târziu, aveam cinci.
Primul copil trebuia să fie Sofia
Când Andreea a rămas însărcinată pentru prima dată, era convinsă că va avea o fată.
Nu știu de ce.
Spunea că „simte”.
Începuse deja să se uite după hăinuțe și îmi vorbea despre toate lucrurile pe care avea să le facă împreună cu fiica noastră.
— O să-i fac codițe înainte să plece la grădiniță.
— Poate nu o să-i placă să poarte codițe.
— Atunci nu-i fac.
— Poate o să-i placă fotbalul.
— Atunci merg cu ea la fotbal.
Râdeam.
Andreea nu își dorea o păpușă pe care să o îmbrace.
Își dorea acea relație dintre mamă și fiică pe care ea nu o avusese niciodată.
Mama ei murise când Andreea era foarte tânără, iar dorul acela rămăsese undeva în ea.
La ecografie am aflat însă că urma să avem un băiat.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Bine. Sofia mai așteaptă.
L-am numit Vlad.
Când asistenta i l-a pus pentru prima dată în brațe, Andreea a plâns.
— E perfect, mi-a spus.
Și chiar îl adora.
Doi ani mai târziu, am decis să mai avem un copil.
De data aceasta, Andreea era și mai sigură.
— Acum vine Sofia.
Nu a venit.
A venit Matei.
Apoi, la câțiva ani distanță, David.
Când medicul ne-a spus că și al treilea copil este băiat, Andreea a început să râdă.
— Tu faci asta intenționat.
— Eu?!
— Da. Este clar vina ta.
Glumeam amândoi.
La al patrulea băiat, Radu, gluma devenise deja tradiție.
— Nu mai am nicio speranță cu tine, îmi spunea.
Iar când am aflat că al cincilea copil era tot băiat, Andreea s-a uitat la mine în cabinetul medicului și a spus:
— Dacă și ăsta e băiat, îi aleg eu numele.
Așa a apărut Ștefan.
Casa noastră era plină de băieți
Când s-a născut Ștefan, casa noastră din Suceava devenise un mic haos organizat.
Cinci băieți.
Cinci personalități complet diferite.
Vlad era responsabil și serios.
Matei era glumețul familiei.
David putea să demonteze aproape orice obiect din casă, deși nu reușea întotdeauna să-l monteze la loc.
Radu era sensibil și liniștit.
Iar Ștefan era mezinuțul care îi conducea pe toți.
Diminețile noastre începeau cu:
— Unde-mi sunt șosetele?
— Cine mi-a luat încărcătorul?
— Mamă, el mă enervează!
— Tată, spune-i să-mi dea mingea!
Andreea stătea uneori în mijlocul bucătăriei și își punea mâinile în șold.
— Șase bărbați. Șase! Eu sunt singură împotriva tuturor.
Băieții râdeau.
— Noi suntem cu tine, mamă!
— Până vă cere tata să scoateți gunoiul.
Atunci dispăreau toți.
Era o casă gălăgioasă, dar fericită.
Știam că Andreea îi iubea pe fiecare dintre băieți fără nicio rezervă.
Totuși, din când în când, vedeam în privirea ei acel dor vechi.
Mai ales când prietenele noastre aveau fetițe.
Andreea cumpăra cele mai frumoase cadouri pentru ele.
Ținea bebelușele în brațe.
Le admira rochițele.
Apoi, când ajungeam acasă, glumea:
— Cinci băieți. Trebuie să fie vina ta.
La început râdeam.
După câțiva ani însă, gluma a început să mă deranjeze.
— Andreea, știi că nu aleg eu.
— Știu.
— Atunci de ce tot spui asta?
A tăcut.
— Pentru că e mai ușor să fac o glumă decât să recunosc că încă îmi doresc o fată.
A fost prima dată când mi-a spus-o atât de direct.
Am luat-o în brațe.
— Avem cinci copii extraordinari.
— Știu.
— Și nu le lipsește nimic.
— Știu și asta.
A oftat.
— Dar unele dorințe nu dispar doar pentru că viața este deja frumoasă.
Am înțeles.
Am hotărât că cinci copii sunt suficienți
Nu mai eram la 25 de ani.
Eram obosiți.
Casa era plină.
Mașina noastră părea permanent prea mică.
Vacanțele necesitau aproape o operațiune militară.
Așa că am decis împreună că nu vom mai avea copii.
Andreea a strâns ultimele haine de bebeluș ale lui Ștefan și le-a pus în cutii.
A păstrat doar câteva lucruri.
Printre ele era o pereche de botoșei albi pe care îi cumpărase cu mulți ani înainte.
Pentru Sofia.
Nu îi folosise niciodată.
— De ce îi păstrezi? am întrebat-o.
A ridicat din umeri.
— Nu știu.
Nu am mai întrebat.
Au trecut doi ani.
Apoi, într-o dimineață de februarie, Andreea a intrat în bucătărie ținând ceva în mână.
Eu pregăteam cafeaua.
— Avem o problemă, mi-a spus.
— Ce s-a întâmplat?
Mi-a întins testul de sarcină.
M-am uitat la el.
Apoi la ea.
Apoi din nou la test.
— Nu.
— Ba da.
— E sigur?
— Am făcut trei.
Am rămas sprijinit de blatul bucătăriei.
După câteva secunde am început amândoi să râdem.
Nu pentru că era amuzant.
Probabil pentru că nu știam ce altceva să facem.
— Șase copii, am spus.
— Nu spune asta încă.
— Andreea…
— Poate de data asta…
N-a terminat propoziția.
Nu era nevoie.
„Este fetiță”
La ecografia la care puteam afla sexul copilului, Andreea era atât de emoționată încât aproape nu vorbea.
Eu încercam să-mi păstrez așteptările sub control.
Medicul s-a uitat atent la monitor.
Apoi a zâmbit.
— Aveți cinci băieți, nu?
— Da, am răspuns.
— Atunci cred că de data aceasta mama va avea ajutor.
Andreea a încremenit.
— Cum adică?
Medicul a întors ușor monitorul.
— Este fetiță.
Soția mea și-a dus ambele mâini la gură.
Apoi a început să plângă.
— Sigur?
— Sigur.
— Sută la sută?
Medicul a râs.
— Atât cât putem spune la o ecografie, da.
Andreea m-a prins de mână.
— E Sofia.
Nici măcar nu mai trebuia să discutăm numele.
Era ales de aproape 20 de ani.
Următoarele luni au fost complet diferite
Andreea a scos din cutie botoșeii albi.
I-a spălat.
I-a pus lângă pătuț.
A cumpărat câteva rochițe, apoi încă două, apoi încă cinci.
— Copilul nu apucă să poarte toate astea.
— Nu-mi strica bucuria.
Băieții erau și ei încântați.
Vlad spunea că el o va duce la școală când va crește.
Matei spunea că nimeni nu va avea voie să se apropie de ea.
David voia să-i construiască un pătuț pentru păpuși.
Radu îi citea povești încă din burtă.
Iar Ștefan era singurul îngrijorat.
— Dar eu mai sunt cel mic?
— Vei fi fratele ei mai mare, i-a spus Andreea.
Ștefan s-a gândit puțin.
— Atunci e bine.
În fiecare seară, Andreea intra în camera Sofiei.
Uneori o găseam acolo privind pătuțul.
— Nu-mi vine să cred, spunea.
— Ce?
— Că după atâția ani chiar vine.
Ziua nașterii a sosit mai repede decât ne așteptam
Am ajuns la spital în Suceava dimineața devreme.
După câteva ore, am auzit plânsul copilului.
Nu pot explica sentimentul acela.
Chiar și după cinci nașteri, nu devenise ceva obișnuit.
Asistenta ne-a arătat fetița.
Era mică, roșie la față și avea mult păr negru.
— Felicitări, tăticule.
Mi-au dat lacrimile.
Apoi au așezat-o în brațele Andreei.
M-am uitat imediat la soția mea.
Așteptam reacția pe care mi-o imaginasem luni întregi.
Credeam că va izbucni în lacrimi.
Credeam că va râde.
Credeam că va spune:
„În sfârșit.”
La început, Andreea a zâmbit.
Apoi s-a uitat atent la copil.
Zâmbetul i-a dispărut.
Am simțit imediat că ceva nu este în regulă.
— Andreea?
Nu mi-a răspuns.
Se uita la Sofia.
La nas.
La ochi.
La mânuțe.
Apoi și-a ridicat privirea spre mine.
Avea lacrimi în ochi.
— Ce s-a întâmplat?
Andreea a înghițit în sec.
Și atunci a spus ceva ce nu mă așteptasem să aud niciodată.
— Mi-e rușine.
Am încremenit.
— De ce?
A început să plângă.
— Pentru toți anii în care am spus că îmi lipsește ceva.
Nu înțelegeam.
— Andreea…
Și-a apropiat Sofia de piept.
— M-am uitat la ea și primul lucru la care m-am gândit a fost la băieți.
Am rămas tăcut.
— Toți anii ăștia am spus că vreau o fată. Am glumit că e vina ta. M-am întristat când vedeam fetițele altora. Și acum o țin pe Sofia în brațe și îmi dau seama că n-a lipsit niciodată nimic din familia noastră.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Sofia nu a venit să completeze familia noastră. Familia noastră era deja completă.
Atunci am înțeles.
Nu era dezamăgită de fetiță.
Era copleșită de ceea ce simțea.
— I-am iubit întotdeauna pe băieți, a continuat. Dar acum mi-e teamă că, prin toate glumele mele, poate i-am făcut vreodată să creadă că nu erau suficienți.
— Nu cred asta.
— Eu trebuie să fiu sigură.
A sărutat-o pe Sofia pe frunte.
— Și trebuie să le spun.
Băieții au venit să-și cunoască sora
A doua zi, cei cinci au venit la spital împreună cu bunica lor.
Nu cred că am văzut vreodată cinci copii atât de tăcuți.
Au intrat aproape pe vârfuri.
Ștefan a fost primul care s-a apropiat.
— Ea e?
— Ea e, i-am spus.
— E foarte mică.
Matei a râs.
— Și tu ai fost la fel.
— Nu cred.
Andreea îi privea.
Apoi a spus:
— Băieți, vreau să vă spun ceva.
Toți s-au uitat spre ea.
— Știți că am glumit mereu că vreau și eu o fată în casă.
Matei a zâmbit.
— Acum ai.
— Da. Dar vreau să știți ceva. Niciodată, absolut niciodată, nu mi-am dorit ca vreunul dintre voi să fi fost altcineva.
S-a făcut liniște.
— Dacă v-am făcut vreodată să credeți că aș fi preferat să fiți fete, îmi pare rău.
Vlad, cel mai mare, a ridicat din sprâncene.
— Mamă…
— Vorbesc serios.
Vlad s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Știm că ne iubești.
Matei a intervenit imediat:
— Plus că fără noi cine ar mai căra cumpărăturile?
Toată lumea a început să râdă.
Andreea plângea și râdea în același timp.
Apoi Ștefan s-a apropiat de pat.
— Pot să o țin?
L-am ajutat să se așeze pe scaun, iar Andreea i-a pus-o pe Sofia în brațe.
Ștefan a privit-o câteva secunde.
— Tată?
— Da?
— Acum suntem șapte?
— Suntem opt.
A început să numere pe degete.
— Aoleu.
Am izbucnit cu toții în râs.
Viața cu șase copii n-a fost deloc liniștită
Dacă Andreea crezuse vreodată că o fetiță va aduce delicatețe și liniște în casă, Sofia i-a demonstrat repede contrariul.
A crescut printre cinci frați.
La trei ani prefera mingea lui Matei în locul păpușilor.
La patru ani voia să urce în copaci.
La cinci ani a venit acasă cu pantalonii rupți în genunchi și a anunțat mândră:
— Am câștigat cursa!
Într-o seară am găsit-o pe Andreea încercând să-i facă două codițe.
Sofia se zbătea.
— Nu vreau!
— Doar două minute.
— Nu-mi plac codițele!
M-am sprijinit de ușă și am început să râd.
Andreea s-a uitat urât la mine.
— Să nu spui nimic.
— N-am spus.
— Dar gândești.
— Puțin.
În cele din urmă, Andreea i-a desfăcut părul.
Sofia a fugit imediat afară după frații ei.
Soția mea a rămas cu două elastice în mână.
— Douăzeci de ani am visat să-i fac codițe.
— Și?
Andreea a început să râdă.
— Și ea vrea să joace fotbal.
— Ți-am spus eu.
M-a lovit ușor cu prosopul.
Într-o zi, Sofia a găsit botoșeii albi
Avea șapte ani când a descoperit cutia în care Andreea păstra lucrurile copiilor.
A scos perechea aceea minusculă de botoșei.
— Ai cui sunt?
Andreea i-a luat în mână.
— Ai tăi.
— Dar sunt foarte vechi.
— Pentru că i-am cumpărat cu mult înainte să te naști.
Sofia a rămas curioasă.
— Când?
Andreea s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Înainte să se nască Vlad.
— De ce?
— Pentru că speram să am cândva o fetiță.
Sofia s-a gândit câteva secunde.
— Și ai avut cinci băieți înaintea mea?
— Da.
— Ai așteptat mult.
— Foarte mult.
Sofia a pus botoșeii înapoi în cutie.
Apoi a întrebat:
— Dar dacă nu veneam eu?
Am privit-o pe Andreea.
Răspunsul ei a venit imediat.
— Atunci tot aș fi avut o viață minunată.
— Cu băieții?
— Cu băieții și cu tata.
Sofia a zâmbit.
— Dar e mai bine că am venit.
Andreea a luat-o în brațe.
— Este minunat că ai venit. Dar tu nu ai venit ca să repari ceva. Ai venit ca să adaugi încă o poveste frumoasă la ceea ce aveam deja.
Sofia probabil nu a înțeles atunci întreaga semnificație a cuvintelor ei.
Eu am înțeles-o.
Astăzi, Andreea nu mai spune că i-am făcut cinci băieți
Au trecut ani de atunci.
Casa este în continuare gălăgioasă.
Doar problemele s-au schimbat.
Nu mai căutăm jucării pierdute, ci chei de mașină.
Nu mai pregătim ghiozdane pentru toți, ci discutăm despre facultate, examene, locuri de muncă și planuri de viitor.
Iar Sofia?
Este exact opusul fetiței pe care Andreea și-o imaginase cu ani în urmă.
Nu i-au plăcut niciodată prea mult rochiile.
Urăște cumpărăturile.
Nu are răbdare să stea cu orele să-și aranjeze părul.
Dar ea și mama ei au acea legătură la care Andreea visase.
Doar că arată diferit.
Stau seara în bucătărie și vorbesc.
Se ceartă.
Râd.
Își spun lucruri pe care mie nu mi le spun.
Uneori îi surprind îmbrățișându-se fără niciun motiv.
Iar cei cinci frați ai Sofiei o protejează în continuare, deși acum ea insistă că nu are nevoie.
Cu ceva timp în urmă, am avut o masă mare în familie.
La un moment dat, Matei a început să povestească despre copilăria noastră.
— Vă amintiți când mama îi spunea tatei că e vina lui că suntem toți băieți?
Toată masa a izbucnit în râs.
Andreea și-a acoperit fața cu mâinile.
— Vă rog, putem să uităm perioada aceea?
Sofia a râs.
— Deci tata era de vină?
— Se pare că da, am spus.
Andreea m-a lovit ușor peste braț.
— Eram tânără și proastă.
Vlad a zâmbit.
— Noi știam că glumești, mamă.
Andreea s-a uitat la cei cinci băieți ai noștri.
Apoi la Sofia.
— Totuși, dacă aș putea să mă întorc în timp, aș schimba ceva.
— Ce? am întrebat.
— Aș înceta să mai aștept ceea ce nu aveam și m-aș bucura mai mult de ceea ce aveam deja.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai glumit.
Apoi Sofia s-a ridicat și și-a îmbrățișat mama.
— Bine că m-ai așteptat totuși.
Andreea a sărutat-o pe frunte.
— Te-aș aștepta din nou.
Ștefan a intervenit:
— Dar fără noi cinci nu ajungeai la ea.
— Exact, a spus Matei. Noi am deschis drumul.
Râsetele au umplut din nou camera.
M-am uitat în jurul mesei.
La cei cinci băieți pe care viața ni-i dăduse atunci când Andreea sperase la o fată.
La Sofia, copilul venit pe neașteptate după ce crezuserăm că familia noastră nu se va mai mări.
Și la femeia cu care construisem tot acest haos frumos.
Ani întregi, Andreea crezuse că povestea noastră avea nevoie de o fiică pentru a fi completă.
În ziua în care a ținut-o pentru prima dată în brațe, a înțeles exact contrariul.
Sofia nu venise să umple un gol.
Nu exista niciun gol.
Venise pur și simplu să ocupe un loc nou, numai al ei, într-o familie care fusese deja plină de iubire.
Iar dintre toate lucrurile pe care soția mea visase să le facă într-o zi alături de fiica ei, acesta a fost poate cel mai frumos lucru pe care a reușit să i-l ofere:
Sofia nu a crescut niciodată cu povara de a fi „fetița pe care mama a așteptat-o o viață”.
A crescut știind doar că este al șaselea copil al nostru.
Sora mai mică a cinci băieți care ar face orice pentru ea.
Fiica unui tată care încă nu are nicio șansă să câștige o ceartă în casă.
Și copilul unei mame care a învățat, în sfârșit, că uneori viața nu îți oferă familia pe care ți-ai imaginat-o.
Îți oferă una pe care ajungi să n-o mai poți imagina altfel.
