Loredana Ionescu
Eu și soția mea, Maria, am decis să adoptăm un copil. Deși știam că acest pas va aduce schimbări importante în viața noastră, nu ne-am imaginat niciodată că întâlnirea noastră cu o fetiță din adăpost ar urma să ne dezvăluie un adevăr uimitor.
Soția mea și cu mine am mers la un orfelinat pentru a adopta un copil și am găsit o fată care era o copie fidelă a fiicei mele
„Maria, ești gata? O să o lăsăm pe Ana cu bunica, așa că avem toată ziua pentru noi.” Spuneam în timp ce îmi legam încălțările, iar soția mea cobora treptat pe scări. Părea nervoasă, își ștergea nerăbdătoare câteva cute invizibile de pe bluză.
„Cred că da, Andrei,” spuse ea cu o voce tremurândă, plină de incertitudine. „Doar… sper că facem alegerea corectă. Ce ne facem dacă nu o să ne conectăm cu copilul?”
Mă apropii de ea și îi apucai mâinile. „Am vorbit despre asta lună de zile. Ai citit toate cărțile posibile. Suntem pregătiți cât putem. În plus, niciun copil nu ar putea rezista clătitelor tale,” am spus, zâmbind.
Maria râse ușor, obrajii i se înroșiră ușor. „Mulțumesc pentru încredere.”
Ana, fetița mea din prima căsătorie, apăru în pragul camerei. „Pot să mănânc clătite mâine, mami?”
Maria zâmbi cu drag. „Desigur, draga mea.” Privirea i se întristă pentru o clipă, dar în acel moment știam că, deși o iubea pe Ana ca pe propria ei fiică, Maria visa la un alt copil care să o numească „mami” încă de la început.
În drum spre adăpost, aerul din mașină părea greoi din cauza așteptării. Maria își răsucea inelul pe deget, iar eu o întrebai: „Ești ok?”
„Sunt doar speriată,” spuse ea. „Ce ne facem dacă nu găsim copilul care să simțim că este… al nostru?”
Am apucat-o de mână. „O să-l găsim. Așa cum spui mereu—dragostea găsește o cale.”
Ajungând la adăpost, am fost întâmpinați de doamna Elena, directoarea. O femeie în vârstă cu păr argintiu și ochi blânzi. „Bine ați venit. Mă bucur foarte mult că sunteți aici.”
Maria zâmbi timid. „Mulțumim, doamnă Elena. Suntem entuziasmați, dar și puțin emoționați.”
„Este absolut normal,” răspunse ea cu un zâmbet. „Hai să începem cu o scurtă discuție în biroul meu.”
Biroul doamnei Elena era confortabil, iar pereții erau plini de poze cu familii fericite. Ne explică ce căutăm în copil: „Suntem deschiși la orice tip de trecut, vrem doar să simțim o legătură.”
Ne condusă către camera de joacă, unde copiii erau plini de energie. Maria s-a aplecat lângă un băiețel care construi o turnuleț de blocuri. „Hei, ce turn înalt ai făcut! Ce nume ai?”
„Eli. Nu-l dărâma!” râse băiatul.
Eu am observat o fetiță care desena pe o tablă de cretă. „Ce faci?” am întrebat.
„Un unicorn,” spuse ea cu încredere. „Ești mare. Ești tata?”
„Da,” am spus. „Îți plac tații?”
„Sunt ok,” spuse ea ridicând din umeri.
În acel moment, privirea Mariei mi-a spus totul. Era un amestec de bucurie și confuzie în ochii ei. Cum să alegem un copil? Toți păreau speciali. Dar apoi, am simțit un mic tapotit pe umăr.
M-am întors și am văzut o fetiță mică, poate de 5 ani, cu ochi mari, curioși. „Ești tata meu cel nou?” întrebă ea cu o voce dulce, dar hotărâtă.
Inima mi-a stat. Fetița arăta exact ca Ana: aceeași culoare a părului, aceleași obraje rotunzi, aceleași adâncituri în obraji când zâmbea.
„Eu…,” vocea mi s-a blocat în gât.
Fetița înclină capul, studiem cu o privire inocentă, ca și cum deja știa răspunsul. Apoi, pentru a confirma ceva în mintea ei, întinse mâna spre mine.
Acolo, am observat un semn distinctiv pe încheietura ei—a fost un semn de naștere, exact ca cel pe care Ana îl avea pe aceleași loc. Mi-a sărit inima în piept.
„Maria,” am șoptit, uitându-mă la soția mea care stătea câțiva pași mai încolo. Privirea ei palidă mă făcea să știu că și ea simțise ce simțisem eu. „Uită-te la încheietura ei.”
Maria a făcut un pas mai aproape
Maria a făcut un pas mai aproape, iar ochii i s-au mărit. „Andrei… ea… ea este…”
„Cum te cheamă?” am reușit să întreb, vocea tremurându-mi.
„Angel,” răspunse fetița cu un zâmbet larg. „Doamna Elena a spus că mi se potrivește.”
Angel. Numărul acela îmi străpunse sufletul. Angel era numele pe care fosta mea soție, Larisa, voia să-l dea unei alte fiice dacă am fi avut una.
Am simțit un val de amintiri care m-au lovit. Cu patru ani înainte, Larisa mi-a spus că era însărcinată cu gemeni, dar nu putea să-i crească pe amândoi.
„Andrei, este un secret mare. Când am divorțat, eram însărcinată. Ți-am dat-o pe Ana pentru că știam că îi vei oferi o viață mai bună… dar cealaltă fetiță… o să vin când voi fi gata,” îmi spusese Larisa.
„Andrei?” auzi vocea Mariei care mă trezi din reverie.
„E fiica mea,” am spus hotărât. „O să o iau acasă pe Angel.”
După câteva zile, procesul de adopție s-a finalizat, iar fetița mea de la adăpost a devenit oficial fiica noastră. Angel și Ana s-au îmbrățișat imediat, iar când am ajuns acasă, Ana a sărit în brațele Angel, surprinsă că aveau aceleași trăsături.
De atunci, au devenit inseparabile, iar viața noastră a fost complet schimbată. Dragostea nu doar că găsește o cale, dar creează minuni. Aceasta a fost minunea noastră.
